Monarhia constituţională - tradiţie şi modernitate

Cum s-ar fi comportat regele Mihai dacă, după 1990, românii ar fi avut posibilitatea să aleagă şi ar fi optat pentru monarhia constituţională?  Sînt înclinat să cred că, prin temperament, prin educaţie, prin calităţile demonstrate în momente decisive, dar şi prin legăturile cu casa regală de Windsor (bunicul reginei Elisabeta a II-a a renunţat la numele german al dinastiei), regele Mihai s-ar fi inspirat din modelul britanic. Iar modelul britanic este unul de succes. A supravieţuit, adaptîndu-se şi remodelîndu-se.
 
Desigur, monarhia are o lungă tradiţie pe insulele britanice, întreruptă doar în secolul al XVII-lea de un scurt experiment republican, care era să ducă la dictatură. În acest sens, ea întruchipează istoria şi continuitatea statului, aşa cum nu o poate face un conducător ales. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord nu are o Constituţie scrisă. Există, în schimb, un set de documente: statute adoptate de parlament, decizii judecătoreşti şi tratate internaţionale. La acestea se adaugă convenţiile constituţionale – reguli necodificate, dar împămîntenite. Parlamentul poate modifica aranjamentele constituţionale prin adoptarea unor legi, fără să fie nevoie de referendum. Şi nu există Curte Constituţională.

Suveranul este învestit cu importante atribuţii executive – prerogativele regale. În fapt, le exercită cu multă reţinere, consultîndu-se cu guvernul. Între aceste prerogative figurează aceea de a-l numi sau demite pe premier. Dacă alegerile produc o majoritate absolută în Camera Comunelor, numirea este o formalitate: este numit liderul partidului sau al alianţei care deţine majoritatea.
 
Dacă rezultatul scrutinului este neconcludent, suveranul poate arbitra. Astfel, în martie 1974, nimeni nu a întrunit o majoritate absolută. Laburiştii au obţinut însă cele mai multe mandate. Cu toate acestea, regina a dat prima şansă de a forma guvernul, conservatorului Edward Heath, care tocmai pierduse alegerile, deoarece acesta spera să formeze o majoritate împreună cu liberalii. N-a reuşit. Drept care, regina l-a numit premier pe liderul laburist Harold Wilson.
 
În 2010, regina a trebuit să arbitreze din nou. Nici laburiştii, care se aflau la putere de 13 ani, şi nici conservatorii nu au obţinut o majoritate absolută. Fiecare a încercat să negocieze o alianţă cu liberal-democraţii. Aceştia au optat pentru conservatori. Gordon Brown a demisionat, iar regina l-a însărcinat pe liderul conservator David Cameron să formeze guvernul.

Cît priveşte exercitarea prerogativei de a-l demite pe premier, trebuie să ne întoarcem în urmă cu 177 de ani. După cum nu s-a mai întîmplat de 119 ani ca monarhul (regina Victoria) să nu accepte nominalizarea unui ministru (insultase familia regală). Legile intră în vigoare dacă sînt promulgate de către suveran. Dar, în ultimii 300 de ani, nici un monarh nu a refuzat să promulge vreo lege. Prerogativele sînt exercitate de şeful statului cu deosebită responsabilitate, de regulă după consultarea premierului sau a altor miniştri. Monarhul nu se poate opune guvernului; poate doar să ofere sfaturi sau avertismente.
 
Tot cu acordul guvernului, suveranul convoacă parlamentul la data stabilită, sau dizolvă Camera. Dacă guvernul este învins printr-o moţiune de cenzură, premierul poate cere monarhului să dizolve Camera. Dar acesta nu este obligat să dea curs solicitării, dacă consideră că se poate constitui altă majoritate fără să fie nevoie de alegeri. Sau poate accepta solicitarea, cum a făcut tot în 1974, la numai şase luni de la scrutinul precedent. Regina a realizat că guvernul minoritar al lui Harold Wilson nu reuşea să-şi impună programul în parlament. Au avut loc noi alegeri şi Wilson a obţinut o majoritate de trei mandate, care le-a permis laburiştilor să guverneze pînă în 1979.
 
Se confirmă astfel ceea ce spunea, cu 150 de ani în urmă, publicistul Walter Bagehot, anume că Regatul Unit are nevoie de un şef de stat... pentru crizele care se pot produce ocazional. Monarhul domneşte, guvernul guvernează, iar parlamentul este suveran. Aranjamentul este ilustrat cel mai bine de somptuoasa inaugurare anuală a sesiunii parlamentare: Regina, sosită în caleaşcă la Camera Lorzilor, citeşte de pe tron programul legislativ al guvernului. O face pe un ton neutru, indiferent dacă-l agreează sau nu. După ce pleacă, parlamentul dezbate programul.
 
Pentru cei neobişnuiţi cu simbolismul acestor ceremonii, ele pot părea desuete. Nu în Marea Britanie, unde nici un partid nu propune eliminarea lor, ca să nu mai vorbim de modificarea formei de guvernămînt. Iar, la nivelul opiniei publice, cu toate problemele care au afectat imaginea monarhiei în anii ’90, culminînd cu destrămarea căsătoriei moştenitorului tronului şi moartea tragică a prinţesei Diana, sondajele arată constant că doar cca 20% din populaţie ar sprijini abolirea monarhiei.  Meritul este în primul rînd al sistemului, care funcţionează fără sincope, controverse sau dispute între parlament şi şeful statului. A contat însă şi adaptabilitatea instituţiei. Monarhiile care au supravieţuit Primului Război Mondial au înţeles că nu mai pot exercita puterea. Pot însă domni. Pot rămîne credibile. Pot menţine misterul şi ceremonialul, care – în mod paradoxal într-o lume din ce în ce mai seculară, egalitară, consumeristă şi aplecată spre divertisment – continuă să exercite o fascinaţie.

Monarhia britanică se bucură astăzi de o deosebită preţuire, şi datorită desăvîrşitului comportament constituţional, public şi privat al reginei Elisabeta a II-a. Un comportament desăvîrşit are şi regele Mihai. A acţionat cu mare curaj şi responsabilitate în 1944. S-a opus instaurării regimului comunist şi înfeudării ţării.  S-a purtat cît se poate de demn în lungul şi dificilul exil. După 1989, nu s-a lăsat convins de cei care îl îndemnau la riscuri. Prin conduita sa discretă, dar consecventă, rămîne un model pentru cei care vor să-şi slujească ţara.

Regina Elisabeta pare să se simtă mai în largul ei la cursele de cai, sau printre aristocraţi, care trăiesc în conace răcoroase şi vînează potîrnichi. Noi avem ciocoi noi, iar vînatul preferat e mistreţul. Nu e de mirare că regele Mihai se simte mai bine printre gospodarii satelor, printre militari – inclusiv veterani de război, oameni din toate categoriile sociale. Dar cine crede că, măcar prin vîrsta celor doi monarhi, regalitatea este ancorată într-o lume pe cale de dispariţie, să se uite atent la publicul invitat la sărbătoririle organizate în grădina Palatelor Elisabeta şi, respectiv, Buckingham.

Moştenitorii, în orice caz, sînt în pas cu vremurile. Contactele lor cu publicul sînt frecvente şi diversificate, în primul rînd prin activităţile fundaţiilor non-profit pe care le patronează. Prinţul Charles, care preţuieşte atît de mult România neprihănită, militează pretutindeni pentru conservare, protecţia naturii, protejarea unui mod de trai ameninţat de consumerism şi mercantilism. Principesa Margareta, deşi nu dispune de o avere personală, urmează exemplul familiei regale britanice, cu fundaţia ei, activă pe plan social, educaţional şi cultural.
 
 Iar decizia regelui Mihai de a renunţa la descendenţa exclusiv masculină în stabilirea liniei succesorale nu reprezintă oare o deschidere spre o lume în care femeia nu mai este considerată inferioară bărbatului? În Marea Britanie, chestiunea nu a fost încă pusă în dezbatere, după cum nu a fost nici excluderea de la succesiune a unui moştenitor de confesiune romano-catolică. În schimb, căsătoria prinţului William cu Katherine Middleton, ca şi cea, mai timpurie, a principesei Margareta cu Radu Duda, ambii consorţi nefiind de viţă regală sau princiară, nu reprezintă oare tot un pas în procesul de adaptare la modernitate?

Îmbinînd tradiţia cu modernitatea, sînt convins că monarhia britanică va supravieţui pe termen lung. Păstrez speranţa că nici în România nu am închis uşa definitiv regalităţii.

Christian Mititelu a fost director al secţiei româneşti a BBC.

Tema acestui dosar a fost discutată în emisiunea "Punerea pe gînduri" la RFI România joi, 9 iunie. O puteţi asculta aici.