Momentul Tîrgu-Mureş

12 ianuarie 2006   Tema săptămînii

În primăvara lui 1990, românii şi ungurii îşi spărgeau capetele pe străzile oraşului Tîrgu-Mureş. În 2004, era reales primar acolo un român, şi de către 20% dintre maghiari cărora le plăcea că face treabă bună. Astăzi nu mai interesează pe nimeni în oraş că firma unui magazin e scrisă în română sau în maghiară. Tinerii îşi iau haine de la "Kenvelo" şi socializează în Internet café-uri unde nick-ul bate etnia . Pînă în anii '70, procentul maghiarilor din Tîrgu-Mureş era de 80%. Ceauşescu a zis că-i prea mare, a stabilit prin documente de partid care-i doza corectă de unguri în zonă, iar o armată de comunişti zeloşi a început atunci să tragă din greu ca să realizeze planul la români. La coloşi industriali precum "Azomureş" au fost aduşi să lucreze numai ţărani români, din sate îndepărtate de Mureş, nu de alta, dar prin împrejurimi nu se prea găseau urmaşi ai lui Decebal şi Traian. Urbanizarea selectivă este, în opinia sociologului Horváth István, director al Centrului pentru Studii Interetnice de la Cluj, una din cauzele incidentelor de la Tîrgu-Mureş. Ţăranii puturoşi şi orăşenii frumoşi "Românii de atunci aveau probleme de integrare, ca orice nou-venit. Aveau o tendinţă redusă de a folosi instituţiile oraşului, tendinţa de a chefui, ideea că scara blocului este un spaţiu al nimănui. În plus veniseră printre maghiari care nu le vorbeau limba şi care îi priveau cu superioritate Ťvoi sînteţi ţărani puturoşi, iar noi orăşeni frumoşi!»" - spune Horváth. Au început tensiunile: maghiarii considerau că domină cultural şi istoric oraşul, românii - că a lor e România toată, dar nimeni nu ridica glasul de frica regimului comunist. "Imaginaţi-vă un loc de muncă unde maghiarii aveau nişte reţele deja constituite, organizau excursii împreună, iar românii stăteau pe margine. În lipsurile din comunism ungurii făceau rost mai uşor de alimente, saloanele de cosmetică erau preponderent maghiare, unguroaicele aveau vopsea de păr. Dar românii primeau bilete la mare. Oamenii începeau atunci să caute explicaţii, motive pentru care nu aveau anumite lucruri: "nu-mi dă fiindcă-s ungur" sau "nu-mi dă fiindcă-s român" - mai spune Horváth. Instigatorii, activişti din linia a doua Cu tensiunile astea, a intrat Tîrgu-Mureş în viaţa de după comunism. Fiecare etnie îşi revendica oraşul, iar acum nu mai erau unii mai mulţi ca alţii: în 15-20 de ani, raportul de forţe ajunsese la fifty-fifty. În jurul proaspătului UDMR şi a revistelor culturale, se năştea o elită maghiară care vroia inscripţii bilingve, învăţămînt în limba maternă, putere politică. Foştii activişti români de partid din linia a doua, adevăraţi stîlpi pentru "Cîntarea României", trăgeau tare să-i monteze pe români împotriva ungurilor, cu zvonuri că aceştia vor să le ia Ardealul şi pregătesc forţe paramilitare pentru asta. Toate au culminat cînd o farmacie de la periferie a fost inscripţionată şi în maghiară, lucru care s-a lăsat cu geamuri sparte, cu ameninţări şi maşini răsturnate. Apoi ungurii au făcut, cu cîte o lumînare şi cîte o carte în mînă, o demonstraţie tăcută, fără nici o lozincă. "Manifestaţia asta a intrat în Cartea recordurilor. Au venit 80.000 de maghiari, din mai multe părţi ale Ardealului, şi au mărşăluit 4 km, într-o linişte absolută, vrînd să arate că ei sînt civilizaţi" - îşi aminteşte un tîrgumureşean care a participat la evenimentele de atunci. "Într-un fel, în mod simbolic, ungurii au adus conflictul în stradă" - crede Horváth. Baricadaţi ca la mineriadă La puţin timp după marş, Vatra Românească a organizat o grotescă seară culturală, cu muzică populară, la care au invitat ţărani din satele învecinate şi l-au pus pe Dumitru Fărcaş să cînte pe terasa Palatului Culturii. Ungurii s-au baricadat atunci în case, şi-au dat jos plăcuţele cu numele de familie de pe uşi, iar ţăranii, bine montaţi de Vatra Românească şi încurajaţi de poliţie, au dat foc sediului UDMR-ului şi au bătut pe cine le-a ieşit în cale. "A doua zi, m-am dus la serviciu, dimineaţa pe la 6,15, şi toată lumea era super-iritată, şi români, şi unguri. Pe la 8, am ieşit din fabrică şi ne-am dus în centrul oraşului, în faţa prefecturii" - povesteşte un participant la evenimente. Timp de ore bune, tîrgumureşenii n-au pornit bătaia: doar au aruncat ironii şi ouă către cei aflaţi de partea cealaltă a cordonului de poliţie, subţire ca un şnur de mărţişor. Bătăia au pornit-o ţăranii români, aduşi cu camioanele din sate aflate la 60 km de Tîrgu-Mureş, sub pretextul că "ungurii vă omoară copiii". Au venit apoi ţăranii maghiari şi apoi armata, care stătuse deoparte pînă atunci, a liniştit de tot taberele. Revolta fără eroi "După aceea, foarte mulţi maghiari din zonă au cerut azil politic în Ungaria, pînă în '91. În timp, s-au normalizat relaţiile pentru că aveau nevoie unul de celălalt să-şi organizeze o asociaţie de locatari, de pildă. Oamenii îşi dădeau seama că e o chestie care n-ar fi trebuit să se întîmple şi incidentele nu au fost o formă a revoltei care să nască eroi sau să-ţi dea posibilitatea de a te mîndri. Nimeni nu putea spune Ť...mamă, ce tare sînt că i-am scos ochii unui dramaturg ungur sau că l-am lăsat infirm pe Cofariu». Apoi a mai fost confruntarea cu realităţile tranziţiei, comune pentru ambele etnii, care-i făcea să se gîndească că e foarte frumoasă regăsirea unui sens etnic, dar nu poţi să trăieşti cu asta" - crede sociologul Horváth István.

Mai multe