Modestia normalităţii
Conservatorismul nu s-a născut ca o ideologie sau dintr-un calcul politic, ci reprezintă un stil de viaţă. Adepţii săi practică realismul epistemic, apelul la memorie şi onestitatea morală, sub titlu de exerciţiu matinal. Conservatorul autentic nu se lasă definit de negativitatea adversarului; în locul revoltei obositoare şi al împotrivirii fanatice, care cer demascarea "cu timp şi fără timp" a neorînduielilor veacului, sensibilitatea conservatoare vrea să aducă lumină prin efecte secundare. Căci ce altceva este respectul pentru tradiţie decît simţămîntul natural al evlaviei pentru cei care, înainte ca tu să fi biruit capriciile adolescenţei sau angoasele tinereţii, au zidit ceva temeinic şi stăruitor peste atîtea generaţii? Un atribut mai potrivit al acestei partide, aşadar, mi se pare "purtarea de grijă" şi refuzul insomniac al uitării. Conştiinţa conservatoare se teme să piardă, aşa cum se întîmplă şi astăzi, chiar fără regrete sau doliul cuvenit, patrimoniul decenţei şi capitalul bunului-simţ, păstrate de-a lungul secolelor prin vigilenţa unor paznici de far. Pentru a ilustra acest adevăr, aş oferi trei exemple. În plan economic, vocea situată la centru-dreapta va da glas raţiunii care spune: omul întreprinzător " de la vînzătorul de cireşe pînă la şeful de corporaţie high-tech " nu trebuie împovărat cu zeciuieli, ci stimulat pentru mai multă creativitate, inovaţie şi muncă. Eşti liber şi demn, apoi, atunci cînd îţi asumi riscul de-a pierde, respecţi cultura legii, îţi onorezi partenerii de afaceri şi respecţi clauzele contractuale, alegînd singur, fără intruziunea statului, viitorul propriilor tale investiţii financiare. Cunoscînd regulile pieţei libere, conservatorul este avertizat asupra corelaţiei naturale între venituri şi cheltuieli. Cînd trăieşti excesiv pe datorie, trebuie să-ţi schimbi stilul de viaţă " iar nu să implori taxarea populistă a bogaţilor, socotindu-ţi propria meserie o menire indispensabilă pentru întreaga umanitate. Evident, ataşamentul faţă de lucrurile materiale este corectat printr-o conectare la ordinea transcendentă, unde legea spiritului înfrînge boldul cărnii. Pe scurt: confruntarea lucidă şi neresemnată a limitelor proprii face parte din reţeta înţelepciunii practice, anticipînd elogiul luminos al carităţii şi al moderaţiei. În sfera educaţiei, apoi, conservatorul va deplînge monopolul pedagogiei etatiste, deconectarea faţă de specificul culturii locale şi descurajarea ministerială a oricărei iniţiative private. La vîrsta formării caracterelor nu poţi reteza zborul spre virtuţile înalte, subminînd apoi ideea de cultură generală printr-o falsă şi oportunistă "specializare", de tipul termitei. Acumularea haotică de informaţii disparate nu se compară cu achiziţia temeinică şi răbdătoare a instrumentelor de cunoaştere a lumii: gramatica limbii materne, ştiinţele naturii, logica, retorica, dreptul, istoria naţională, literatura comparată, limbile străine, filozofia. Este absurd ca "orele opţionale" cu oferte derizorii să sufoce "viziunea elitistă" despre canonul ştiinţei sau un minim cursus honorum. În sfîrşit, oamenii s-au iubit şi au legat prietenii, chiar şi fără orele obligatorii de educaţie sexuală " o iniţiativă menită să compenseze în cheie biologistă şi într-o stilistică gregară dispariţia frumuseţii pudice, a memoriei poetice, a imaginaţiei literare sau, pe scurt, a misterului persoanei. Îndepărtaţi de arta conversaţiei elevate ori de pelerinajul prin marile biblioteci, dar intoxicaţi prin televizor şi limitaţi la un vocabular cu tracţiune de asin, studenţii noştri vor distinge mai greu între nesimţire şi candoare, între impostură şi cinste, între erudiţia substanţială şi savantlîcul de pomadă. Aşa se naşte dictatura "experţilor" guvernamentali, superstiţia consilierilor de imagine şi alte mituri urbane ori dogme monden-seculare. În sfîrşit, pe plan social, conservatorul preţuieşte familia. Nu vorbim aici despre un ritual lăcrămos-fotografic ori despre nişte sloganuri de mobilizare împotriva unei alarmante natalităţi negative. Vorbind despre familie, conservatorii păstrează în primul rînd reflexul gratitudinii faţă de cei prin care şi noi, şi ei am ajuns cu toţii oameni. Păzind ordinea firii, fără să accepte perversitatea dorinţei fără stăpîn şi recuzînd faustismul tehnologiei reproductive, apologetul monogamiei tradiţionale dispreţuieşte reinventarea omului de către om. Sînt mult mai multe lucruri de cîştigat din dragostea pentru geometria indicibilă a relaţiilor afective care, deopotrivă spontan şi miraculos, comunică între copil, mamă, tată şi bunici. A fi conservator înseamnă să accepţi lecţia acestei experienţe inepuizabile a continuităţii între generaţii, pe care inteligenţa noastră nu oboseşte s-o contemple între leagăn, anii maturităţii, prima pensie şi ultimul parastas. Apărarea familiei revine la protejarea unei incomparabile experienţe umane, în absenţa căreia ne condamnăm la suicidul demografic, lent şi sigur. Refuzînd cosmopolitanismul unei "diferenţe" sterpe, fără direcţie sau identitate precisă, conservatorii propun opţiunea fidelităţii. Ş.a.m.d. Rezumînd, aşadar: conservatorismul este un mănunchi de opţiuni plurale care, deşi intersectează cîmpul reflecţiei teologice, refuză să devină o religie politică, presărată cu decizii infailibile ori ambiţii imperiale. Oricare ţi-ar fi setul de principii doctrinare, în fond, o agendă devine convingătoare numai prin stilul persoanei şi onestitatea unei prezenţe nemijlocite. Da: respectul pentru valorile perene, libertatea individuală, proprietatea privată şi integritatea morală sînt opusul progresismului isteric, al colectivismului sindicalist, al intervenţionismului guvernamental şi al omniscienţei birocratice. Dar chiar dacă ventilează prin agora "valorile tradiţei", nu poate fi conservator insul care se răsteşte întruna, vociferează idiosincratic ori tropăie pe mormintele aproapelui său. Intransigenţa unor convingeri religioase nu exclude supleţea expresiei libere. Ataşamentul sincer faţă de familie poate evita sacralizarea unui "noi" exclusivist-tribal ori fetişizarea idolatră a săculeţului cu pămînt natal. Emoţiile patriotice rămîn genuine atunci cînd sînt controlate de autoironie, respectul pentru vecini şi raţiune critică. Conservatorii, pe scurt, vor cîştiga aderenţi în spaţiul public doar redescoperind minţi şi inimi capabile de gîndire clară, bunătate inteligentă, civilitate şlefuită, răbdare neobosită, tonul calm al rostirii şi punctuaţie riguroasă într-un mesaj al speranţei. Mihail Neamţu este cercetător la Woodrow Wilson Center, Washington DC şi autor al volumului Elegii conservatoare (2009).