Modernitatea lui Jung

3 noiembrie 2006   Tema săptămînii

Intenţia de faţă este de a figura sumar un cîmp interogativ în care psihologia jungiană se plasează, cîmp al cărui background este, într-o măsură importantă, de natură filosofică. El ţine, de bună seamă, de faptul că demersul psihologiei analitice rezonează cu un spirit al vremii, a cărui esenţă este repunerea în discuţie a ceea ce s-a numit modernitate. Sarcina este amplă, atît în sensul în care este imposibilă acum o trecere în revistă exhaustivă a mizelor gîndirii jungiene, cît şi în sensul în care modernitatea însăşi este un concept vag, cu accepţiuni multiple, care etichetează un domeniu al reflexivităţii foarte complex şi divers, atît din punct de vedere conceptual, cît şi istoric. Cea mai fragedă modernitate demarează cu Descartes. Cu toate acestea, problematizarea ei reală începe - îmi pare - abia cu Kant, care îmbină optimismul iluminist al cunoaşterii (încrederea în putinţa raţiunii de a supune raţional lumea prin criteriile cunoaşterii) şi luciditatea limitelor acestei cunoaşteri. Or, din acest punct de vedere, Kant este acela care replasează interogaţia filosofică în cîmpul cunoaşterii: nu pentru că înaintea lui nu ar fi existat încercări de a elobora o astfel de teorie a cunoaşterii, ci pentru că el îi dă o dimensiune metodologică, vrînd să articuleze şi să salveze prin ea joncţiunea dintre metafizic şi epistemologic. În fine, există un al treilea sens al modernităţii, care se plaseză în secolul al XX-lea şi se prelungeşte pînă la ceea ce s-a numit postmodernitate, a cărei sarcină a fost de a reevalua temeiurile reflexive puse de Lumini. Charles Taylor, atunci cînd abordează problema celor trei tipuri de disconforturi ale modernităţii, în eseul The Ethics of Autheticity (1991), se referă la trăsături ale culturii şi societăţii pe care le percepem ca recul, în ciuda "progresului" înregistrat de civilizaţia noastră. Modernitatea, în acest caz, este mai degrabă un examen critic al primei modernităţi, cea care a început în secolul al XVII-lea şi care apare ca o lungă decadenţă. Eroii acestei ultime modernităţi se revendică din Nietzsche, s-au inspirat din Kierkegaard, l-au citit pe Tocqueville, Heidegger şi apoi pe Hannah Arendt, sau fac referinţă la ideologia împlinirii de sine (ca marcă a individualismului) atît de mult luată în discuţie, îndeosebi în societăţile occidentale, după anii ’60. Consider emblematică pentru modernitate tradiţia dualităţii în problema subiectivităţii. "Dezvrăjirea" lumii a coborît zeii pe pămînt sub forma aporetică a unei disocieri: Kant a fost autorul acestui proiect dual de fragilizare şi, în acelaşi timp, de potenţare a raţionalităţii umane. Ca totalitate a puterii de cunoaştere omenească, raţiunea, pe de-o parte, structurează cunoaşterea, în funcţie de principiile ei, pe de altă parte, o condiţionează să se exercite în cîmpul experienţei posibile. Altfel, rămîne inoperantă. Avem de-a face cu o raţiune chemată să-şi autodetermine legitimitatea şi să-şi definească limitele. Această autonomie şi, deopotrivă, finitudine apar în modul cel mai evident atunci cînd luăm în discuţie statutul subiectului cunoaşterii: căci Eul transcendental, funcţie pură de sinteză care dă sens şi care face posibil obiectul ca obiect al cunoaşterii, nu poate fi el însuşi cunoscut. Iar sufletul (eul intuiţiei sensibile interne), care poate fi obiect al cunoaşterii, prin simplul fapt că se "dă" ca obiect nu mai poate fi subiect. De ce am făcut acest ocol prin modernitate, semnalînd statutul dual şi problematic al subiectivităţii la Kant? Pentru a da o ideee despre tema dualităţii sufletului care reapare în modelul psihologiei analitice a lui Jung ca problemă fundamentală. Deşi la Jung baza acestei probleme este clinică şi deci empirică, deşi ea continuă descoperirea freudiană a inconştientului (mai exact aplicaţia psihanalitică a acestei noţiuni hartmanniene), mi s-a părut totuşi necesar să aduc în discuţie miza interdisciplinară pe care dualitatea a avut-o în modernitate şi, deci, valoarea ei de instrument metodologic. În acest sens, "obsesia" dualităţii nu rămîne un apanaj al filosofiei, ci ţine de un spirit al modernităţii, care aduce subiectul (individul) în prim-plan fără a-i putea garanta, prin aceasta, transparenţa în faţa cunoaşterii. Una dintre temele-cheie ale lui Jung va fi aceea a individuării: psihicul constă din două jumătăţi incongruente care trebuie să formeze împreună un întreg, pentru că individul se află la confluenţa dintre conştiinţă şi inconştient. Această unire sau conlucrare a contrariilor garantează echilibrul psihic al individului, deci este o normă a condiţiei de subiect. Or, ceea ce se întîmplă la Jung este faptul că, avînd în spatele teoriei sale un material clinic, el reuşeşte să facă operativ un model conceptual care, în cîmpul filosofiei, risca să rămînă steril şi aporetic. În aceasta constă, în mod fundamental, originalitatea lui Jung. Interpretarea jungiană devansează cumva teoriile filosofice ale vremii: în timp ce filosofia denunţa marile ipostazieri operate de raţiunea umană (suflet, lume, Dumnezeu) şi "schema" interiorităţii care stătea la baza lor, împreună cu mecanismul de reificare în baza căruia sufletul rămînea, în mod inevitabil, marcat de propria sa ambivalenţă (neputîndu-şi concilia statutul de subiect sau funcţie neîncorporată cu cel de obiect, statutul activ cu cel pasiv), Jung - dintr-o perspectivă pur empirică - le repune în drept: "foarte mult din ceea ce noi considerăm astăzi a fi parte a psihicului nostru se află la primitivi în stare de proiecţie, populînd lumea înconjurătoare. Nimic nu a fost de fapt aruncat din suflet, ci complexitatea pe care o cunoaştem astăzi se datorează unei stări de introiecţii" (Arhetipurile şi inconştientul colectiv). Prin urmare, complexitatea sufletului nu scade - aşa cum deplîngeau susţinătorii tezei referitoare la dezvrăjirea naturii - ci, dimpotrivă, prin pierderea simbolurilor şi ignorarea accesului la inconştientul colectiv, cunoaşte o acumulare care revendică doar o nouă metodă de apropriere. În fine, prin tematizarea accesului simbolic la inconştientul colectiv, Jung relansează ipoteza transparenţei cunoaşterii (dilemă pe care modernitatea lui Kant avea să o lase deschisă gînditorilor de după el), susţinînd că o cunoaştere completă a funcţiilor de bază ale inconştientului dintr-un individ ar trebui să prevadă, în mare măsură, destinul acestuia.

Mai multe