Modelul francez

5 iulie 2009   Tema săptămînii

Modelul francez de politici culturale, cu un puternic angajament al statului în susţinerea, incitarea, coordonarea şi dezvoltarea creaţiei culturale, valorificarea patrimoniului şi a industriilor culturale are o îndelungată tradiţie în Franţa. În secolul al XX-lea, cel care a generat această tradiţie a fost André Malraux, ministru al Culturii sub De Gaulle. Malraux trece drept părinte al descentralizării culturale, al politicilor fiscale inovatoare în materie de renovare a patrimoniului. Ministrul a urmărit, cu zel, ca afacerile culturale să se bucure de o susţinere consecventă de la buget. În Franţa, cu toţii ne amintim cum pleda în faţa deputaţilor pentru primul buget cultural: în joc era o sumă care corespundea, după cum spunea el, costurilor de construcţie pentru un kilometru de autostradă... Acest sistem, încă actual, extins la mai multe domenii artistice şi întărit, în 1981, de ministrul Jack Lang, care a cerut implicarea colectivităţilor locale în politicile culturale, a trebuit, încetul cu încetul, să se predea evidenţelor şi să apeleze tot mai des şi la banii privaţi, prin mecenat şi sponsorizare. Criza economică şi nevoia urgentă de a restrînge cheltuielile statului au impus această mutaţie; însă mutaţia a fost generată mai ales de caracterul mondial al schimburilor " bunurile culturale intrînd şi ele în acest joc " şi de dimensiunea economică şi socială a culturii, care e capabilă să creeze locuri de muncă, bogăţie, identitate, o legătură socială etc. În anii ’80-’90, cinematografia a făcut obiectul unei panoplii de măsuri fiscale care au fost apoi ameliorate şi extinse în numeroase rînduri. Oricine recunoaşte acum efectul acestor măsuri: ele au permis cinematografiei franceze să se plaseze pe locul doi în lume şi să se dezvolte într-o perioadă în care alte mari cinematografii europene (Marea Britanie, Italia, Germania) se prăbuşeau. Astăzi, aceste ajutoare privesc toate domeniile: scenariu, producţie, distribuţie, exploatare. Cinematografia este finanţată în cea mai mare parte prin credite specifice, dar şi prin Societăţile de Finanţare pentru Cinema şi Audiovizual (SOFICA), care strîng laolaltă investitorii privaţi. O altă lege, din august 2003, elaborată de ministrul Culturii, Jean-Jacques Aillagon, a contribuit în mod decisiv la liberalizarea aportului din mecenat şi sponsorizare la politicile publice în domeniul culturii. Această lege, care priveşte cultura, sportul, dar şi mediul şi domeniul umanitar, instaurează o fiscalitate foarte avantajoasă pentru donatori. Ea permite firmelor, dar şi persoanelor fizice să deducă pînă la 66% din impozit într-o limită de pînă la 20% din veniturile impozabile şi chiar pînă la 90% în cazul achiziţionării unui tezaur naţional. Această lege organizează şi încurajează pentru toate companiile crearea de fundaţii: e vorba de fundaţii de utilitate publică şi de fundaţii de întreprindere. Impactul acestei legi e considerabil: în 2002, întreprinderile franceze au oferit, cu titlul de mecenat, 343 de milioane de euro; în 2008, cifra se ridică la 3,7 miliarde. Avînd în vedere aceste rezultate, se fac eforturi pentru a omogeniza la nivel european legislaţia în ceea ce priveşte mecenatul; mai ales că acum, mai mult ca oricînd, companiile lucrează la nivel continental şi chiar internaţional. O asemenea perspectivă, care ar include bineînţeles şi România, nu ar putea decît să întărească rolul decisiv, ba chiar indispensabil, pe care îl joacă banii privaţi în completarea şi dinamizarea politicilor publice din domeniul culturii. Didier Montagné este consilier cultural, director adjunct al Institutului Francez din Bucureşti.

Mai multe