Modelul de viață și formarea reciprocă

2 decembrie 2010   Tema săptămînii

Unul din personajele foarte îndrăgite ale povestirilor chassidice, rabinul Sussja, obişnuia să-şi justifice, în faţa coreligionarilor, scurilitatea sau atitudinile uneori abstruse prin următoarea replică: „În viaţa de apoi nu voi fi întrebat de ce n-am fost Moise, ci de ce n-am fost rabinul Sussja“. Desigur, Moise era şi este marele ideal pentru comunitatea iudaică. Oricine ar vrea să fie ca el. Însă nimeni nu vrea să fie oricine. Căci pînă şi lui Moise, Dumnezeu i-a spus, nu fără o umbră de dojană: „Cînd vrei să Mă rogi, vino singur ştu însuţiţ la Mine!“  

Ideea de a urma un model de viaţă prin anularea modului personal pare, cel puţin de la o vîrstă în sus, a nu mai fi legitimată de nici un tip de cultură, deşi orice cultură tinde să fabrice nedezminţit corsete comportamentale – cît să se perpetueze. Actualmente, Europa globalizată a renunţat, în bună măsură, la autoperpetuarea prin cultură, mizînd mai mult pe mecanismul economic, pe cînd structurile naţionale invocă toate o singură muză – frumoasă, nimic de zis, însă cu doar două atribute: drujba în mîna stîngă şi cuţitul de măcelărie în cea dreaptă. Astfel, societatea în care trăim nu mai susţine eforturi naţionale de „propăşire spirituală“, ci a transformat omul însuşi în parte a culturii materiale (cf. finanţarea „pe cap de student“, autofinanţarea prin parteneriate cu economia etc. Nu mai miră pe nimeni că, la o universitate din Germania, ţară în care nu mai poţi ocupa un post de profesor decît dacă aduci finanţare dinspre industrie, una din catedrele de literatură a fost ocupată de fiica... BASF.) Se pare că Marx – cel, din păcate, prea puţin cunoscut în România – a învins. Dar nu a mai descins, ca-n trecut, pe tancuri sovietice, ci... pe coama capitalului. Ajunge să zapezi cîteva minute pe sutele de canale de televiziune care se încalecă în eter, pentru a înregistra spectacolul terifiant al acestui politeism cultural ad-hoc, subîntins de un singur zeu cu infinite ipostaze – banul (sau marfa, cu tot cu „estetica“ ei). Ar fi imposibil de strîns aici laolaltă toate criticile care pot fi aduse stării de fapt. Aşa încît, pentru a nu spori şi eu un vaier indistinct, mă voi referi doar la mediile pe care le cunosc mai bine – cel literar şi cel universitar. 

Pînă acum cîţiva ani, a persistat o oarecare derută în rîndul tinerilor scriitori, cînd venea vorba de a-şi alege un model din peisajul autohton. Exista doar o imitaţie implicită, a stilurilor, nu şi una explicită, a proiectului de viaţă. Ororile istoriei fuseseră deja scoase la lumină prin memorialistica publicată în anii ’90, iar a mai cădea în capcana vreunei căuzăşii literare devenise pernicios pentru individ. Lucrurile au evoluat de atunci. Progresul tehnologic a adus cu sine şi noi forme de exprimare, aşa încît mecanismele tradiţionale de validare au pălit, măcar în parte. S-a reinventat astfel, prin vastele reţele de comunicare literară, „formarea reciprocă“ cunoscută din timpul pietismului, cu singura diferenţă că, acum, unicul model acceptat pe-atunci, Isus Christos, nu mai e actual, de unde şi „mizerabilismul“ ori „deprimismul“ specifice noilor orientări. E important, totuşi, de reţinut că ceea ce reuşesc aşa-numiţii „groupies“ în orizontala comunicării n-ar fi putut fi oferit de verticala ierarhiilor cu ştaif. În plus, tot cei tineri s-au deschis mai uşor către cei mai în vîrstă. Cum se întîmplă mereu în istorie, tinerii au fost şi de această dată mai înţelepţi. (Pentru a da doar două exemple: Claudiu Komartin prin „Institutul Blecher“ şi Răzvan Ţupa prin „AtelieRElaţionale“ contribuie în mai mare măsură la conturarea unei lumi literare autentice, după modelul societăţii deschise – poate tocmai pentru că sînt mai tineri şi au interconectivitatea în sînge, ca să zicem aşa –, decît au făcut-o vreodată structurile de omologare moştenite din comunism, acestea apropiindu-şi doar „material uman“ manipulabil, pe care nu-l creditează cu gîndire proprie, dar îl momeşte, în schimb, cu un plus la pensie – anticonstituţional, măcar în spirit – inventat de Adrian Păunescu şi cu un ajutor de... înmormîntare.) 

În lumea universitară, momentul de maximă confuzie pare să fi trecut. El a precedat cu cîţiva ani implementarea programului Bologna, cînd nici corpul profesoral, nici studenţii nu ştiau exact ce li se pregăteşte. Între timp, se ştie. Ominosul acord nu a fost un gest reformator, ci un reflex de obedienţă al politicului în faţa economicului, cu singura consecinţă palpabilă că forţa de muncă ieftină şi tînără, ergo „mobilă“ şi „flexibilă“, a fost livrată în cel mai scurt timp pieţei. Prin acest acord se semna certificatul de deces al culturii paideice. Dar nu era ceva nou: ea sucombase deja în faţa barbariei, fiind reinventată abia prin reforma carolingiană. Astfel, schimbarea de paradigmă survenită odată cu momentul Bologna poate fi descrisă dînd ceasul istoriei înapoi, între secolele V-IX. Cam asta ne aşteaptă – desigur, cu un plus tehnologic de netăgăduit: Attila nu va mai fi un rege hun, ci o corporaţie chineză din domeniul hi-tech.  

Dezavantajele sînt clare: universitatea nu mai oferă altceva decît diplome – necesare, însă nu şi suficiente în realizarea profesională a individului. Chiar şi valoarea socială a doctoratului a scăzut dramatic, el nemaiavînd relevanţă în afara sistemului, iar în sistem nemaireprezentînd un merit personal, ci pură exigenţă birocratică. (În plus, în România, neexistînd obligativitatea publicării tezei de doctorat în vederea obţinerii titlului, arhivele facultăţilor au ajuns să găzduiască tone de neputinţă ştiinţifică. Dacă adăugăm aici lucrările de licenţă sau masterat, atunci vom avea imaginea completă a regimului eminamente nocturn în care ne-am obişnuit să ne stocăm tribulaţiile ştiinţifice. Iar noaptea, se ştie, se înghesuie demonii.) 

Însăşi sintagma de „carieră profesională“ pare să se fi relativizat, din moment ce singura certitudine privitoare la locul de muncă este, azi, caracterul său provizoriu. Sf. Othmar a avut nevoie de mai bine de 50 de ani pentru a crea înfloritoarea mînăstire din St. Gallen, dinspre care a iradiat cultura, vreme de trei secole, în tot restul Germaniei; lui Kant i-a luat trei decenii, la Universitatea din Königsberg, să-şi formuleze sistemul filozofic; Alexander von Humboldt a petrecut cinci ani în expediţii, pentru a demonstra influenţa cîmpului magnetic asupra formelor de viaţă. Tuturor acestora „le-a reuşit“, dar în ziua de azi nici societatea, nici individul nu mai au atîta răbdare. Programele de cercetare întinse pe trei ani, de exemplu, au ca obiect, de regulă, contribuţii derizorii, sensul lor fiind mai curînd de a interconecta comunităţile academice, de a le face să funcţioneze într-o eră a comunicării. Doar în ştiinţele exacte astfel de proiecte mai frizează descoperirea epocală. (Dar şi aici, dacă te uiţi pe cataloagele invenţiilor şi inovaţiilor premiate la Geneva sau Bruxelles în ultimele decenii, te poate umfla rîsul.) 

Şi-atunci, din moment ce universităţile nu mai pregătesc tinerii pentru oţioasele artes liberales, prin excelenţă cronofage, ci pentru acel ministerium care aduce cu sine mîntuirea economică, pentru ce să mai interiorizeze studenţii ideea de model? Pe cine să mai imite? Oricum modelul are „hibele“ lui. În teoria clasică, modelul de viaţă era descris ca un imitabile. Realitatea arată însă că un model nu poate fi performat niciodată ca întreg, ci doar ca o sumă de imitabilia, din care doar unele, de regulă cele care apelează direct senzorialul, pot fi actualizate. (E de-ajuns să vezi ce-au înţeles catolicii filipinezi din Imitatio Christi...) Or, un model de viaţă este cu atît mai viabil, cu cît este mai inimitabil, nelivrîndu-se soluţiilor artizanale. Iar modelul suprem nu poate fi decît acela care, odată pus în practică, te face să preţuieşti oricînd mai mult un eşec spectaculos, decît o întoarcere ruşinată din drum. Liniştitor, totuşi, este faptul că, aşa cum ne asigură unii politicieni, profesorii vor putea fi înlocuiţi cu succes de Google. Şi-mi şi imaginez generaţiile viitoare de studenţi salutîndu-şi, gingaş-protocolar, impersonalul profesor: „Click Day, Sir! You Google, me Tarzan...“ Să fie acesta progresul? Dar oare mai poate fi vorba de progres acolo unde ucenicul nu poate chestiona liber dreptatea maestrului? Unde modelul însuşi, devenit maşină, nu poate fi sensibil la o formare reciprocă? 

Tot rabinul Sussja ne scoate din încurcătură. Se spune, într-un alt episod din viaţa sa, de pe cînd era încă învăţăcel, că îşi admira atît de tare maestrul, încît, de îndată ce acesta deschidea gura, Sussja cădea de admiraţie într-un extaz zgomotos, trebuind să fie scos din sala de curs. Astfel, Sussja se sustrăgea torturii de a repeta papagaliceşte ce predase maestrul. Eu, unul, dacă tot voi fi înlocuit de Google, m-am resemnat: nu vreau să fiu modelul nimănui, pentru că nu suport laudele zgomotoase.  

Gabriel H. Decuble este poet, eseist, traducător şi germanist.

Mai multe