Mobiluri și alibiuri
- argument -
În anii ’90, primul lucru care m-a şocat a fost cerşetoria. Fenomenul căpătase nişte proporţii stranii, nemaivăzute. Era ca şi cum pînă atunci nu ar fi existat săraci, ca şi cum, brusc, ar fi apărut mii de oameni care nu mai puteau supravieţui decît din mila altora. Strategiile cerşetorilor se bazau pe deschiderea religioasă. Întindeau mîna şi cereau „în numele domnului Iisus“.
Trecătorii le dădeau cît puteau, iar cerşetorii mulţumeau şi spuneau bogdaproste. S-a ajuns astfel la un fel de determinism cultural al milei: nu eşti creştin dacă nu dai pomană. Şi nu erai om bun dacă nu erai creştin. Recent, am aflat că şi la musulmani există credinţe similare. Ba chiar că, interpretată maximal, obligaţia de a oferi pomană se transformă, de fapt, în privilegiu: cel care oferă trebuie să-i mulţumească cerşetorului, care i-a ieşit în drum, pentru onoarea de a-l ajuta să se legitimeze ca bun musulman. Cele două perspective sînt foarte asemănătoare. Ele asigură ambilor actori mobiluri şi alibiuri puternice. Ceea ce e suficient pentru a întemeia o cultură a milei.
Mai ales situaţiile excepţionale prezentate lacrimogen, deci indecent, la TV stîrnesc sentimentul de compasiune. Aflu că o familie nevoiaşă a fost ajutată de un om mai înstărit din oraş să-şi trimită copiii la şcoală; că un mare bogătaş a construit un sat întreg pentru cei ale căror case au fost distruse de inundaţii; sau că un om de bine a plătit spitalizarea şi operaţia unui nevoiaş. Ce îi determină pe oameni să se ajute între ei? Uneori, resorturile solidarităţii trec dincolo de amintita cultură a milei. Atunci cînd mobilizarea e autentică şi intervenţia pragmatică, mila poate fi văzută ca o formă de reparaţie. N-am găsit însă prea multe situaţii de acest fel în trecutul recent.
„Mi-e milă de tine, dar de mine mi se rupe inima.“ Această zicală rezumă exemplar starea de spirit a societăţii româneşti. Sîntem săraci, neajutoraţi, incapabili să ne purtăm de grijă, pe deasupra, fatalişti; trăim plenar sentimentul de milă faţă de aproape, dar autocompătimirea e încă şi mai mare. Cele două forme ale milei nu sînt în concurenţă – doar că mijloacele puse la dispoziţie, foarte puţine, satisfac mai întîi mila de sine. Ne-a învăţat precaritatea să fim mai generoşi?