Moartea și întoarcerea revistei culturale

Discuția pe care ați deschis-o e, într-adevăr, interesantă și, bineînțeles, importantă, însă și mai fascinantă este, cred, această narațiune a supraviețuirii pe care, vrînd-nevrînd, trebuie, totuși, să ne-o livrăm, în cele din urmă, nouă înșine. Spun că e fascinantă, în primul rînd, pentru că ea relevă aparatele ideologice ce susțin practicile noastre culturale curente. Noțiunea de supraviețuire ar implica, deci, o viață de după moarte sau de după catastrofă. A supraviețui înseamnă, pe scurt, a viețui cu asupra de măsură. A trăi, așadar, o viață suplimentară. Faptul e, repet, simptomatic pentru că indică nevoia conservării unor gesturi intelectuale. Motiv pentru care mi se pare că întrebarea mai bună pe care ar trebui să ne-o punem e, de fapt, următoarea: chiar mai are nevoie societatea actuală de revistele culturale (nu doar românești)? De ce nu putem renunța, totuși, la o deprindere care – cel puțin din punct de vedere tehnologic dacă nu și altfel – se vede din ce în ce mai amenințată azi de obsolescență? Condițiile de posibilitate care au dat naștere ideii de revistă culturală au dispărut, fiindcă acea lume a încetat pur și simplu să (mai) existe.

Voi încerca să schițez în continuare un răspuns adresat acestor dileme relatînd cîte ceva despre cazul Echinox. Și aș începe prin a nota, chiar dacă în treacăt, că istoria postcomunistă a revistei pare a fi, întru totul, o dramatică poveste de supraviețuire. În fapt, destinul acesteia a fost dintotdeauna unul dificil și, de ce nu, special. Cu toate acestea, mărturia mea vizează, desigur, numai perioada pandemiei, și asta dintr-un motiv suficient de simplu: numai în ianuarie 2020 am preluat, în mod oficial, conducerea revistei, ștafetă pe care am preluat-o de la actualul decan al Facultății de Litere din Cluj-Napoca (Universitatea „Babeș-Bolyai“), conf. univ. dr. Rareș Moldovan. Culmea e doar că povestea revistei Echinox în anul pandemiei (deja putem vorbi, totuși, de anii pandemiei) e, în ciuda vicisitudinilor de toate soiurile, una plină de optimism. Sau cel puțin așa îmi place mie să cred. Anul 2020 reprezintă, într-adevăr, un moment crucial pentru istoria presei noastre culturale, dar și pentru momentul nostru atît de bulversat.

Modul în care am abordat conducerea revistei e clădit pe nu mai puțin de trei piloni și aceștia reflectă, în cele din urmă, cele trei poziții pe care le-am ocupat de-a lungul traiectoriei mele profesionale pînă în acest moment. Am lucrat, înainte de toate, într-o corporație multinațională care m-a învățat ce înseamnă o adevărată cultură organizațională. Deprinzi abilități care sînt ușor transferabile (și cu succes, aș zice) în orice alt mediu ce presupune munca în echipă. Pe de altă parte, cunoscînd îndeaproape cîmpul literar românesc – tocmai pentru că, în ipostaza de critic literar, am scris și am urmărit evoluția literaturii contemporane, timp de mai mult de zece ani, prin publicarea unor cronici, eseuri și recenzii pentru diferite reviste și jurnale din țară –, mi-a fost ușor, într-un fel, să mă retrag într-o poziție de coordonator, ca să zic așa, al unor activități mai mult sau puțin similare. Am făcut, deci, un pas în spate și cred că tocmai această distanțare mă ajută să privesc acum cu un ochi limpede și detașat dinamica scenei noastre culturale. În sfîrșit, cred că mai trebuie spus aici că nici experiența pe care am acumulat-o ca administrator al unei societăți comerciale nu e de prisos. Ba chiar dimpotrivă. Ca director al editurii OMG am fost nevoit să gestionez multiple planuri de desfășurare. Și sigur că revista Echinox nu are decît de cîștigat dacă o tratăm, de aici în continuare, ca pe un soi de mică afacere.

Dincolo de toate acestea, revista Echinox este, însă, și va rămîne mereu, revista studenților. Nu e revista mea, așa cum nu a fost nici a foștilor ei directori. Sigur, ea nu se adresează doar studenților, dar e realizată de aceștia. Revista Echinox nu ar putea exista fără ei, fără membrii redacției și fără eforturile lor – uneori gargantuești – pentru care îi felicit din nou și le mulțumesc. Ce am făcut în pandemie? Aș zice, foarte simplu, că am reușit să reinventăm revista. Am adus-o în secolul XXI. Pentru că am avut răgaz să facem asta. Probabil am fi realizat mult mai puține într-o lume normală. Dar iată că în cele cîteva luni ale stării de urgență am reușit să actualizăm imaginea revistei – atît online, cît și pe hîrtie. E vorba de un nou design, dar și de o nouă structură, una mult mai simplă, bineînțeles. Am ales fonturi și dimensiuni noi, am finisat pînă și faimosul logo (mamutul Echinox). Am împărțit noi funcții, roluri și proiecte în redacție și am implementat cîteva instrumente de colaborare. Și am reușit, totuși, să tipărim și să distribuim nu mai puțin de trei numere de revistă foarte bune, și asta într-un timp relativ scurt. În comunicarea internă a unei mici familii – cum e și Echinoxul –rezidă, cred, eficiența și excelența acesteia.

Trebuie menționat și următorul lucru: avem, cu siguranță, sprijinul financiar al Universității clujene. Cu alte cuvinte, existența revistei nu e nici mai mult, nici mai puțin amenințată decît cea a instituției de care depinde. Răspunsul e, cred, implicit, pentru a mă întoarce la întrebarea de la care am plecat. Avem, cu siguranță, nevoie în continuare de aceste reviste culturale. Însă, într-o epocă a anxietăților climatice și a crizelor de toate felurile, aceste reviste – ca toate celelalte obiecte, de altfel, care ne formează – trebuie reinventate în sens planetar și ecologic, inversînd, deci, direcția global-economică a „capitalocenului”. Nu pot decît să sper că, prin discuțiile critice și proiectele artistice pe care le propune, revista Echinox va deschide noi spații de gîndire, vizualizare și actualizare a unui asemenea viitor, să zicem, sustenabil.

Alex Ciorogar este directorul revistei Echinox.