Moartea eroică şi moartea tăcută

1 februarie 2007   Tema săptămînii

Prima experienţă a copilului (mai ales în mediile ţărăneşti) cu fenomenul morţii este intermediată, de cele mai multe ori, de animalele domestice. Ele mor primele, dar ar fi greşit să ne închipuim că mor la fel. Putem decela o taxonomie a morţii animalelor domestice: porcul este ucis, înjunghiat: "înjunghiat ca un porc" - cum se zice; păsările de curte sînt decapitate; cîinii cad pradă lupilor sau, cînd încalcă flagrant regulile sociale, se transformă în mod simbolic în strămoşul lor comun - lupul - şi sînt pur şi simplu împuşcaţi. Aceasta în cazul fericit cînd nu cad pradă violenţei dezlănţuite a vreunui sătean sau agresivităţii copiilor. Iată deci aici, amestecate, toată măreţia şi toate ororile morţii! Porcul şi moartea tăcută Pentru cine cunoaşte cît de cît lumea ţărănească şi a bătut cu piciorul satele în săptămîna dinaintea Crăciunului, subtitlul de mai sus poate părea paradoxal. În acele zile, dis-de-dimineaţă liniştea este spartă de guiţăturile disperate ale porcilor tîrîţi din coteţe şi înjunghiaţi de "măcelari". Căci nu oricine ştie să ia viaţa unui porc, "aşa cum trebuie". Adică repede, ca să nu chinuie animalul, dar mai ales să se scurgă sîngele, căci altfel carnea ar rămîne prea roşie, semn al unui sacrificiu prost executat. Numai nătîngii chinuie porcul o jumătate de oră şi nu mai reuşesc să-l omoare, sau - oroare supremă şi topos narativ în comunitate - încep să îl pîrlească cît încă mai trăieşte şi numai ce se trezesc cu porcul în flăcări alergînd prin curte! Cu alte cuvinte, moartea porcului pare mai degrabă rapidă, decît tăcută. În Feiurdeni, sat din apropierea Clujului, între criteriile care definesc un "porc bun" intră nu numai pofta de mîncare a animalului, care este în proporţie directă cu potenţialul său de creştere în greutate, ci, surprinzător poate, şi comportamentul său: e bun "cînd mîncă şi doarme, mîncă şi doarme. Ala să şi face bine şi ala e şi porc cuminte şi bun. Al meu aşa urlă, pînă-i lume tăt urlă! (...) Porcu’ de slănină să ţîne numa’ închis: mîncă şi doarme, mîncă şi doarme". Aici porcul exemplar este cel de peste două măji (două sute de kilograme), porc care, datorită masei sale, "abia se poate ţine pe picioare" şi care sacrificat fiind, nu scoate aproape nici un sunet. Cu alte cuvinte, acel porc care îmbracă perfect rolul social ce îi este atribuit atît în viaţă cît şi în moarte. Căci moartea porcului nu trebuie să fie un moment de tristeţe; cei care au legat relaţii afective cu animalul - copiii şi femeile - nu participă la momentul fatal al înjunghiatului - îndeletnicire strict masculină, de altfel - cu credinţa că răposatul o să treacă mai uşor în Lumea de Dincolo. Cîinele şi moartea eroică Dacă porcul exemplar moare rapid şi tăcut, cîinele exemplar nu moare niciodată de bătrîneţe. Un cîine bun - la Râşca (judeţul Cluj), zonă de munte cu un habitat risipit şi unde gardurile dintre proprietăţi lipsesc aproape cu desăvîrşire - trebuie să se hrănească singur, trebuie să fie mai aproape de animalul salbatic decît de animalul de curte. Iar genul acesta de cîini invariabil mor ucişi de lupi, dar s-o lăsăm mai bine pe lele Măriucă să ne povestească: "Trii hulpi o prins, dup-olaltă. Tulai, ce cîne o fost ala! Cînile ala tăt lupii l-o mîncat. Lupii l-o prins, c-apăi ce-o făcut odată? Băte săracu’ de cîne, c-o vinit pe-acolo, pe drum în jos o haită de lupi. Mulţ’, şi Petrea, că Petrea i-o fost numile, o ieşit cînd o auzît lătrînd cînile, şi cînile, după ce o auzît ca bate, s-o dus cătă vale şi cătă vale o gîndit... no: hoţ de lup. Şi cînile cînd s-o dus acolo numa’ bine să adunară ceilalţi lupi, viniră de păste vale şi zup! Îl prinsără ca p-o mireasă şi-l dusără pînă... ştii că este o fîntănă acolo, de la noi din jos? O fîntînuţă şi este un pădureţ acolo, pă vale-n jos. Acolo, la pădureţ, o avut o curea bună, de trii dejete la grumaz, avea o cureauă, îl legam de grumaz şi avea cureluţă la grumaz. Numa’ cureaua o rămas, tă-tă-tăt l-o mîncat. Pă cînile ala, Doamne ce ne-am bănuit!" Sau se transformă din vînător în vînat, în urma încălcării unor interdicţii: "L-o puşcat, l-am dezlegat şi s-o dus la o gudă acolo, la Centru, şi guda era de vînătoare şi o adus un căţăloi de ăsta de vînătoare să să-mperechească acolo cu ea, no: să facă cîni de vînătoare. Şi aiesta l-o mîncat pe căţălu’ ala, atîta l-o bătut pînă l-o omorît. Ş-apăi l-o puşcat ăsta". Moartea animalelor de curte, în versiune ţărănească, se conformează rolului social al acestora. Porcul, animal crescut în gospodărie tocmai pentru a fi sacrificat şi deci ucis, trece "dincolo", rapid şi fără mare zarvă. Iar cîinele - jumătate animal de casă, jumătate animal de pradă - moare fie eroic, apărînd gospodăria de rudele sale, lupii, fie moare de mîna omului atunci cînd natura sa sălbatică devine mai puternică decît cea domestică. Fie-le ţărîna uşoară!

Mai multe