Moartea ca miracol
Acum doi ani, în Ajunul Crăciunului, ajungeam la casa bunicului meu din nordul Moldovei. Ştiam că e bolnav, însă pînă în acel moment nu-l văzusem atît de îmbătrînit şi neputincios. Bunicul stătea întins pe pat, cu ochii vii şi scrutători prinşi într-un corp greu, ca de plumb. Îl simţeam că ar vrea să sară din pat, să ne apuce capul între mîini şi să ne sărute pe frunte, aşa cum făcea de fiecare dată cînd veneam în vizită. De data asta, mă aplecam eu să-i dau o îmbrăţişare. Nu mai voia să-şi ia pastilele. Ne încurca numele şi povestea întîmplări amestecate din trecut. Tata era necăjit, bunica era supărată.
În prima zi de Crăciun a murit. Toţi erau trişti, şi am plîns şi eu pentru că bunicul n-o să mai fie acasă să ne zîmbească în fiecare vacanţă cînd mergeam să-l vedem. Bunicul fuma Carpaţi afară, aşezat pe o sanie, şi stăteam şi eu cu el, legănîndu-mă de răzătoarea de noroi. Mi-a făcut un leagăn agăţat de nucul ce făcea umbră întregii curţi. Ne ajuta să ne căţărăm în copaci şi culegea cireşe şi prune, să ducem acasă, în timp ce noi ne îndopam cu cele din vîrf. Ne urcam în spatele lui iar el ne spunea poveşti din tinereţile tatei.
Ce m-a minunat era gîndul că bunicul ar fi aşteptat să vin acasă înainte să moară. Prin ce miracol s-a întîmplat asta? E posibil să ne alegem momentul morţii?
* * *
Laurens van der Post, un scriitor sud-african din secolul trecut, spunea: „Oamenii care îmi erau apropiaţi şi au murit au venit mai aproape. Îi simt aproape, tot timpul. Tocmai acest sentiment clar şi insistent de apropiere mi se pare convingător. Nu cred că ar putea să-mi vorbească pentru că nu aş putea să înţeleg limbajul realităţii de dincolo de moarte, ci pot comunica doar această apropiere, iar eu o preţuiesc“.
Un prieten din Scoţia îmi povestea zilele trecute: „Bunicul meu a murit acum peste 20 de ani şi a fost toată viaţa lui ofiţer în armată. S-a născut în India, la fel şi tatăl, şi bunicul lui“.
„Era foarte bun la sport: juca cricket şi golf, mergea la schi şi îi plăcea să meargă la vînătoare. Tatăl său fusese general în Primul Război Mondial. Era o puternică tradiţie sportivă în familia noastră. Tata era şi el bun la sport, la fel şi fraţii mei. Dar eu am rupt tradiţia, parcă aş fi fost şchiop. Nu eram deloc sportiv, ceea ce mi-a adus multe probleme la şcoală. Să fii popular într-o şcoală britanică înseamnă să fii bun la sport. Altfel, eşti un fraier. Dar după moartea bunicului meu, am început să schiez şi să joc tenis şi cricket cu mai multă îndemînare decît înainte. M-am întrebat dacă nu cumva ceva din spiritul bunicului meu a venit în mine să mă ajute.“
* * *
Am găsit o carte despre moarte, sau mai bine zis ea m-a găsit pe mine şi m-a şi convins că ar trebui tradusă şi la noi. Coming Home, o carte scrisă de Deborah Duda, o americancă care trăieşte în Hawaii, povesteşte despre cum trebuie îngrijiţi cei cu boli terminale care aleg să-şi petreacă ultimele zile acasă. Deborah spune că moartea nu trebuie privită ca un moment final şi poate fi o ocazie de bucurie, în care familia şi prietenii să se reunească în jurul persoanei bolnave. Mai jos, transcriu cîteva fragmente din Coming Home:
„A muri este procesul retragerii forţelor vieţii din corp, iar moartea este momentul retragerii. De multe ori auzim că viaţa şi moartea sînt opuse. Pentru mine, opusurile sînt naşterea şi moartea. Una descrie intrarea în formă, cealaltă ieşirea – care depinde de perspectiva proprie (...) Moartea se referă doar la o schimbare de formă, şi nu înseamnă „sfîrşitul“, „dezastrul final“, „cel mai rău lucru care s-ar putea întîmpla“ sau „duşmanul ce nu poate fi controlat“. Văd moartea ca pe un prieten în calea noastră către mai multă viaţă.“
„Mi-am dat seama că a-ţi fi frică de moarte înseamnă a-ţi fi frică de viaţă. O metodă prin care cultura noastră ne învaţă frica de moarte este prin a face siguranţa să devină un scop în viaţă. Siguranţa totală este, desigur, o iluzie. Viaţa este un proces al schimbării iar în schimbare vulnerabilitatea şi riscul sînt inerente. În orice moment, planurile noastre se pot dezintegra. A urmări sau a ţine cu dinţii de noţiunea de siguranţă creează mai multă nesiguranţă şi frică. (...) Siguranţa maximă înseamnă închisoare, nu viaţă.“
Mă întreb de ce ideea de miracol m-a dus cu gîndul la moarte. Amîndouă sînt enigme şi vin neanunţate (cel puţin aşa cred acum). Şi miracolele, şi moartea sînt lucruri intime, se întîmplă într-un anumit loc şi au semnificaţie pentru anumiţi oameni. Aşa că vă iert dacă nu o să vă mai gîndiţi niciodată la moartea bunicului meu.
Existenţa miracolelor (iar moartea e, posibil, cel mai mare dintre ele) şi a mulţimii de fenomene pe care nu le înţelegem încă mă fac să mă simt optimistă. Pentru că, pe zi ce trece, aflăm lucruri minunate, dar sînt şi mai multe care abia aşteaptă să fie descoperite.
Manuela Boghian lucrează pentru clinica scoţiană Castle Craig. Blogul ei personal este manube.wordpress.com.