MM: actriță sau icon?
A fost Marilyn Monroe o actriţă bună? E ca şi cum ai întreba dacă era făcută din carne şi oase. Aura incandescentă care o înconjoară după 50 de ani de mitizare intensivă împiedică orice abordare realistă a talentului sau a originii ei pămîntene. Există multe speculaţii despre ce-ar fi putut deveni, dacă n-ar fi murit atît de tînără. Ar fi putut ajunge o „character actress“, ar fi putut juca o sindicalistă middle-aged cu batic şi supraponderală, care luptă împotriva războiului din Vietnam, undeva prin ’70? Mă îndoiesc… MM a fost perfecta întrupare a senzualităţii detonante şi a glamour-ului. Cred că nu i-ar fi fost uşor să îmbătrînească într-un star system atît de crud cu zeiţele sexy. În fulguranta ei carieră, a interpretat cam acelaşi personaj – o variaţie a blondei vulcanice, pisicoase, naive, exuberante, vulnerabile şi dependente de atenţia bărbaţilor. S-a jucat pe sine – au spus unii –, deşi nici acest lucru nu e niciodată foarte uşor (Jean Gabin şi-a construit o carieră de monstru sacru aşa).
Un lucru e sigur: şi-a dorit foarte tare să fie o actriţă bună. Hipersensibilă, nevrotică şi nesigură, a apelat la familia Strasberg ca s-o şcolească prin celebra „metodă“ promovată de Actors Studio; relaţia dintre ea şi Paula Strasberg a fost una de aservire şi de dependenţă, pentru că tînărul sex symbol simţea nevoia unor prezenţe dominante în viaţa ei. A avut roluri în care a fost cu adevărat lamentabilă, de pildă în The Prince and the Showgirl, dar acolo „marele“ Laurence Olivier era chiar mai jalnic. Însă desfid pe oricine a văzut Some Like It Hot să spună că MM n-a fost o fabuloasă actriţă comică. În timpul filmărilor, i-a înnebunit pe toţi cu excentricităţile şi cu nevrozele sale. Întîrzia pe platou, îşi uita replicile şi asculta doar de profesoara sa de actorie, Paula – spre exasperarea regizorului Billy Wilder. Dar era MM. Nu putea stîrni decît o tornadă. Sugar Kane, sexpot-ul care cîntă la ukulele şi soarbe burbon este Marilyn în doza ei cea mai pură. O operă de artă şi o minune a naturii – cum o descria cineva. Făptura ei sexuală cu ochii mari şi o senzualitate binecuvîntată era contrapunctul perfect la show-ul cu travestiţi al lui Tony Curtis şi Jack Lemmon şi confirma ce mulţi ştiau încă de la The Seven Year Itch, din 1955: că Monroe era în stare să strălucească mai vibrant decît toate rochiile de lameuri pe care le îmbrăca. Nu părea să-şi dea seama de puterea ei de seducţie şi arunca replicile cu o nonşalanţă petardantă, de parcă le improviza.
Criticul de film Roger Ebert scrie: „Turnată într-o rochie care îi oferea sînii, ca pe acadele, băieţilor pofticioşi, era total inconştientă că emana sex dar, în acelaşi timp, topea bărbaţii la temperatura unei dorinţe de nepotolit“. Se spune că toţi marii actori au o complicitate cu aparatul de filmat. Marilyn îl seducea de-a dreptul. Unul dintre marile love story-uri ale istoriei cinema-ului a fost între ea şi obiectivul care o înregistra, o mîngîia de-a dreptul lasciv. Monroe şi Wilder sînt autorii uneia dintre cele mai mesmerice şi mai sexuale secvenţe făcute vreodată: atunci cînd Sugar suspină acele „boo boo bee doo“-uri în mijlocul lui „I Wanna Be Loved by You“, te întrebi ce nebun n-ar fi vrut să fie iubit de ea. Anca Grădinariu este scenaristă şi critic de film.