Mizerul privit prin lentilă
Săracul e într-un fel. E urît și bolnav. Uneori pute. E lipsit de tonus, chestia aia pe care o dobîndești mergînd alternativ la sala de lectură și la sala de forță. Uneori are tonus, dar prea mult, mai mult decît e cazul. Dar cel mai important este că, așa cum ne spune Oscar Lewis, părintele conceptului de cultură a sărăciei, există deasupra lui „o clasă dominantă care are ca set de valori acumularea de bogăție, proprietatea privată, posibilitatea avansului social prin efort individual și care explică statutul economic precar ca fiind rezultat dintr-o lipsă de adecvare (sic!) sau inferioritate”. Este cea de-a șasea condiție pe care Lewis o enunță pentru a ne convinge de universalitatea conceptului său lansat într-un an de cotitură, 1968. Șomajul ridicat, munca salariată într-un sistem productiv orientat spre profit, plata cash, incompetența sau reaua voință guvernamentală și mai puțin evidentul sistem de rudenie bilateral, adică atunci cînd ambii părinți sînt la fel de importanți, sînt ceilalți predictori pentru existența unei culturi a sărăciei. Cu alte cuvinte, sărăcia se reproduce mai degrabă în modernitate și în capitalism. Lewis se folosește de acest cadru pentru a ne descrie ce a văzut în îndelungata lui muncă etnografică, și a văzut exact ceea ce a căutat, modalități de transmitere culturală în interiorul unui grup care formează o subcultură și între grupuri angajate în migrație pendulară. Astăzi îi spunem multi-sited ethnography, pentru că întotdeauna avem nevoie de o nouă justificare conceptuală pentru a ne cimenta curiozitatea morbidă față de sărăcie și a deconta cheltuielile din proiectul de cercetare.
Între etnografiile slum-urilor portoricane făcute de Lewis în anii ’60 și zilele noastre conceptul său s-a folclorizat și a fost, pentru multă vreme, anulat în mediile academice. Motivul are de-a face cu o previzibilă confiscare a ideii de autoreproducere a sărăciei de către diverse denominații conservatoare care au folosit-o ca argument pentru a demola politicile reale de eliminare a sărăciei și a le înlocui cu benigna, omniprezenta obsesie pentru educație ca panaceu. La ce bun să facem locuințe sociale, oricum le vor distruge, oamenii trebuie, în primul rînd, educați! Nu ajutoarelor sociale, săracii beau etc. etc.
Într-adevăr, mecanica retoricii e înșelătoare, mai ales cînd substituie un răspuns la o întrebare: „Cum este sărăcia extremă?“, cu același răspuns la o altă întrebare: „De ce există sărăcie extremă?“. Dacă săracul e de vină pentru că „așa e cultura lui”, atunci apare imediat nevoia de a codifica cultural această descoperire intelectuală. Și ce ar putea fi mai simplu decît să urmărim lungi linii descriptive care îi leagă pe Zola de Fernando Meirelles, cel cu Cidade de Deus, pe Dostoievski de fracturiștii români, sau pe Rebreanu de Cristian Mungiu. Desigur, nici un estetician serios nu face așa ceva, dar cam pe aici se joacă jocul temelor literar-artistice, în plasarea unei situații particular mizere într-un context estetic în care prestigiul auctorial și validitatea metodei artistice puse la lucru confirmă faptul că situația respectivă face parte dintr-un curent, că urmărește să ne anestezieze, cum ar zice Baudrillard, sau chiar să ne ducă spre o trans-estetică, în care realitatea și reprezentarea ei își dau mîna pentru a ne ține captivi într-o buclă discursivă, potrivit aceluiași.
Dacă este adevărat că privirea estetizează, atunci sîntem cu toții victime. Săracii, prinși într-un sistem de autoreproducere a sărăciei mai mult, noi, spectatorii convinși că „realitatea e alta”, sau că „realitatea e mai dură de fapt”, sau că „dar să vezi ce e în Africa...”, mai puțin, dar la fel de incapacitant. Acum mai mulți ani am făcut o foarte naivă expoziție care conținea fotografii de mari dimensiuni care ilustrau viața comunităților rome aflate în sărăcie extremă în România. Scopul meu era să informez, cu detalii pe care nu le găsisem niciodată în presă, cum arăta viața a aproximativ un milion de cetățeni români în momentul acela. Simțeam nevoia urgentă să vorbesc cu oamenii despre ce găsisem pe teren. Unii au lăcrimat, discret, cîțiva s-au revoltat alături de mine, dar reacția principală, care recunosc că m-a descumpănit, a fost cea pe care Lewis și Bourdieu ar fi anticipat-o: „S-a mai făcut!”, „Iarăși ...igani?”, „Vai, ce roz superb are ăsta-n casă!” sau colosalul „Ați luat pozele de pe Internet?”. Chiar și Alex. Leo Șerban, care a plasat la momentul respectiv o foarte exactă notă în Dilema veche în care descria conținutul expoziției, exclamă la final: „Dar ce poze mișto!”. Mi-a luat mult timp să înțeleg că se poate și mai rău: la un curs ținut recent la o facultate umanistă, arătînd aceleași fotografii studenților aproape că i-am pierdut cu nasul în telefon, iar la final m-au decapitat cu: „Ați avut acordul oamenilor pentru a realiza aceste fotografii?”. Suspiciunea de mizerabilism, de exploatare a nenorocirii unora pentru a-ți construi o carieră în care succesul se măsoară în minutele de atenție pe care le smulgi unor oameni care știu deja totul bătea de la distanță nevoia de a înțelege ce se mai întîmplă prin România.
Mizerabilismul, sau cultura mizeriei, pare un concept care așteaptă cu răbdare rezolvarea tensiunii dialectice dintre bolta simbolică și pămîntul de sub unghiile marginalilor prin apariția unui volum despre mizeria culturii, unul în care, bineînțeles, Proudhonii culturii vor fi făcuți praf de vina de a privi mizeria prin lentilă. Dar asta nu se poate pînă cînd nu vom avea un middle class care acceptă că e middle class, că estetizarea tragediilor sociale nu le face mai acceptabile sau mai puțin sociale, sau că concupiscența celui care a ieșit alaltăieri din sărăcie, sau care a ieșit din sărăcie doar pentru cîteva zile, amuzantă, desigur, nu e o derivă morală. Iar jocul între etic și estetic este lunecos și vedem cum entitatea morală care identifică mizeria e un fel de ființă gramaticală care descoperă, brusc, calitățile poetice ale limbii vorbite de agramați.
Săracul imaginat este însă un sărac real, privit inevitabil de sus prin lentile care produc o mai mult sau mai puțin memorabilă anamorfoză, o pisică ce e ba albă, ba neagră, în funcție de oastea ideologică din care faci inevitabil parte. Dar mizeria reală nu ar trebui estetizată pentru a fi digerabilă, deși trebuie să admitem cvasi-imposibilitatea de a te conecta cu ea. Cosima Rughiniș, de exemplu, a scris o foarte interesantă carte despre sărăcie cu un titlu foarte surprinzător pentru o lucrare de sociologie, Cunoaștere incomodă, transferînd cu generozitate asupra ei inadecvarea pomenită la început ca specifică celui care trăiește în mizerie.
Oare acesta este răspunsul la întrebarea: Cum să facem să nu ne mai încîntăm atît de acest spectacol?
Cătălin Berescu este doctor în arhitectură și cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții.