Mitocanul de bloc

Descinşi parcă din lumea lui Caragiale, deşi au rădăcini mult mai adînci, ţoapa şi mitocanul fac parte din peisajul nostru cotidian. Şi nu reprezintă o pătură socială, ci o stare de spirit. Sînt omniprezenţi şi se înmulţesc exponenţial. Te izbeşti de ei în absolut toate locaţiile, chiar şi acolo unde teoretic nu ar trebui să-i întîlneşti.

Se răspîndesc rapid. Ca gripa. Şi au mereu acelaşi tipar, acelaşi cod genetic, de parcă s-au desprins toţi din aceeaşi tulpină. Nu poţi să-i ignori, pentru că nu te ignoră ei pe tine. Te vor băga mereu în seamă, iar dacă vei încerca să-i eviţi, vor găsi întotdeauna o cale să te încolţească şi să te oblige să-i remarci.

Mitocanul nu are vîrstă. Sau, mai bine zis, îl întîlnim la toate grupele de vîrstă. Este îmbrăcat după un anumit tipar. În tinereţe, purta blugi, geacă şi pantofi cu cioc. Are telefon mobil la vedere să-şi „oftice“ privitorii. La maturitate, poartă mereu pantaloni de tergal sau blugi, asortaţi cu un tricou colorat şi cu adidaşi pe măsură. Una din mîinile lui va avea întotdeauna în prelungire o sacoşă de plastic în care îşi va purta pacheţelul cu mîncare. Uneori va purta o geantă diplomat. La senectute va purta invariabil o vestuţă de lînă croşetată în casă de consoarta sa.

Ai să-l recunoşti pe „mitocan“ dacă, din întîmplare, îi sună telefonul. Va răcni cît îl ţine gura şi în cinci minute tot autobuzul va şti de unde vine, unde se duce, ce a făcut în ultimii cinci ani şi ce va face în următorii cinci. Iar cînd nu-i sună, îl verifică din cinci în cinci minute să vadă dacă n-a sunat.

Mitocanul îşi scoate întotdeauna familia la aer în „uichend“. În parc. Şi va avea întotdeauna cu el o păturică pe care o va aşterne pe spaţiul verde, unde va sta tolănit cu femeia şi copiii din dotare pînă spre seară, urmărind trecătorii şi bîrfindu-i copios. Cînd va pleca spre casă va lăsa obligatoriu în urma sa munţi de gunoaie şi de ambalaje. Întotdeauna pe spaţiul verde pe care tocmai l-a bătătorit bine, niciodată în coşul de gunoi de la marginea peluzei.

Mitocanul adoră să-şi arunce sticlele de apă minerală pe geam, în spaţiul din faţa blocului. În felul acesta, tu, vecinul lui iubit, vei şti că „mitocanul“ îşi permite să consume apă minerală la fiecare masă, spre deosebire de tine care te mulţumeşti cu apa de la chiuvetă.

Acelaşi mitocan însă, nu va cumpăra niciodată prăjituri de la cofetărie. Expresia lui este: „nu mănînc eu de-alea de-ale lor“. El îşi va pune consoarta să-i trîntească o plăcintă cu dovleac. După ce o va mistui pe toată, va trece la seminţele, coapte cu mare grijă în cuptor, pe care le va ronţăi satisfăcut, cu coatele pe pervazul ferestrei, împărţind generos şi egal cojile, în capul trecătorilor şi în balconul vecinului de dedesubt. Că doar e democrat, de!

  Mitocanul are întotdeauna dreptate. Chiar şi atunci cînd nu are. Dacă faci greşeala să-l contrazici, îţi va face cunoscută imediat opinia lui, verde în faţă, sau în secunda imediat următoare, după ce i-ai întors spatele în cel mai neaoş stil. Adoră înjurăturile suculente, de regulă cu trimitere la anumite părţi anatomice, ale lui sau ale mamei tale, în funcţie de cît de inspirat e mitocanul cînd ai avut proasta idee să rişti o polemică cu el.

Mitocanul e o specie complexă, nu poate fi încadrat doar în stereotipul „ăla care ascultă manele la maximum, la 12 noaptea“. El se poate manifesta prin urlete pe casa scărilor, trîntit uşi, bocăneli şi reparaţii la ore nepotrivite, etc. În general, se poartă ca şi cum ar sta la casă, cînd, de fapt, locuieşte cu alte persoane în stînga, dreapta, sus şi jos. Vara, poate face un grătar puturos pe balcon, de ai impresia că în fiecare zi e 1 Mai. Maşina lui ocupă două spaţii de parcare.  Mitocanul se identifică prin acută nesimţire şi lipsă de orice fel de înţelegere faţă de problemele cu care se confruntă persoana de lîngă el. De asemenea, mitocanul este o persoană sensibilă, chiar foarte sensibilă, dar numai la ceea ce îl doare pe el. Sensibilitatea lui excesivă îl împiedică să înţeleagă că poate persoana de lîngă el are probleme majore cu care se confruntă, pentru că, dacă le-ar înţelege şi pe astea, pe lîngă toate dramele prin care trece el, ar putea face un şoc şi, Doamne fereşte, ar rămîne complet traumatizat. Cine constituie noua generaţie de mitocani?

Bărbaţi cu vîrste foarte variate şi din toate mediile sociale, dar remarcabili sînt cei care au pretenţia că sînt intelectuali. Cînd, unde şi cum au apărut, nu se ştie foarte exact, dar se ştie că tot se înmulţeşte, ca un virus contagios.

Şi să nu uităm că mitocanul este însurat, de regulă, cu mahalagioaica de esenţă tare, cu ţoapa. Tipul gospodină sau bucătăreasă, care nu merge niciodată la coafor sau cosmetică şi poartă „doliu“ etern pe sub unghii. Are priviri iscoditoare şi piezişe de parcă ţi-ar spune: „nu te ştiu eu ce-ţi poate pielea şi ţie?“. Vorbesc în propoziţii simple, foarte rar în fraze. Au un vocabular limitat şi propoziţiile lor au acelaşi tipar „interjecţie (bă/fă) + verb + adjectiv sau adverb“.

Cu siguranţă că aţi întîlnit măcar un mitocan sau o ţoapă în viaţă. Dar nu vă amăgiţi sperînd că vor dispărea într-o zi, ca dinozaurii. N-are să se întîmple asta. Iluzii. Este singura specie programată genetic să supravieţuiască în orice condiţii. Noi toţi vom fi dat de mult ochii cu Creatorul nostru cînd ei, „mitocanul“ şi „ţoapa“, vor continua să se înmulţescă. Pentru că se pare că ei sînt singurii care au ascultat porunca lui Dumnezeu din ziua a şasea a Genezei: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpîniţi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pămînt“.

Ţoapa şi mitocanul sînt rezultatul unor schimbări rapide, uneori radicale, care au mutat (forţat sau voluntar) oamenii din cadrul lor natural într-un cadru nou uneori nepotrivit sau invers, au adus mode noi nepotrivite cu tradiţiile locale. Şi asta dintotdeauana (fenomenul a fost ridiculizat de la Aristofan şi Molière la Alecsandri şi Caragiale), doar că, în zilele noastre, schimbările sînt mai rapide. Aşa încît, deşi călare pe situaţie, ei aleargă prin tranziţie în căutarea timpului şi binelui pierdut. Pentru că lor nimic nu le convine, nimic nu-i mulţumeşte, nimic nu-i mai satisface. Vor mereu schimbare. Ce dacă şi-au schimbat ceasurile, televizoarele şi maşinile? Vor să-şi schimbe cetăţenia, religia, viaţa. Şi chiar sexul. Adică el, mitocanul, să devină ţoapă şi ea mitocan. Diferenţă de nuanţă. Pentru că pe ei nu-i mai preocupă „ficţiunea“ ci „situaţiunea“. Dacă se duce dracului rapiţa, ce să te mai cufunzi în reverii? – concluzionează ei.

În modul său plastic de a se exprima, Andrei Pleşu reuşeşte să schiţeze foarte bine portretul lor în cartea Chipuri şi măşti ale tranziţiei: „Principiile sînt pentru ei mai mult o chestiune de estetică, decît una de etică. Principiile sînt bune, dar viaţa este altceva. Toate afectele îi sînt paralizate de instinctul supravieţuirii. Una dintre calităţile lor e că au gustul ierarhiei.“ Or, de la etică la estetică, atunci cînd e vorba de morală şi de bun-simţ, e – poate – o distanţă de cîteva zeci de cărţi. Citite şi atît.