Mitică "reîncărcat”?

"Ploieştiul e un soi de Bucureşti mai mic" " îmi spune un amic din Plopeni. Face o referinţă la trafic şi aglomeraţie. Ar putea să se gîndească şi la dominaţia blocurilor asupra oraşului. "Eşti bucureştean şi dai prioritate la pietoni??" " m-a întrebat uimită o prietenă din Sibiu cu cîţiva ani în urmă, cînd am oprit maşina la o trecere de pietoni. "CFR bate pe Mitici" " curge un mesaj cu litere albe pe banda neagră ce diminuează cu 10% ecranul televizorului la meciul din finala Supercupei României la fotbal. "Miticii" au inventat aberanta bandă cu mesaje ca să mai cîştige un ban. Ardelenii au folosit-o ca să extindă eticheta către Urziceni. "Cum, tu nu eşti din Bucureşti?!??" " a exclamat uimită o colegă de facultate prin anul doi. Ulterior a părut să mă evite pînă ce am încheiat studiile. Asta nu m-a împiedicat să mă însor cu o bucureşteancă. Venit din urbea de unde Caragiale a simţit că se trage, deşi era născut altundeva, şi locuind în cea din care a părăsit România, caut în cele ce urmează o paralelă între Miticii începutului de secol XX şi cei ai debutului de mileniu. Cele de mai jos sînt mai degrabă schiţe de ipoteze, de la care se poate construi un portret al Miticilor contemporani. Aceştia sînt departe de a fi majoritari în Bucureştiul de astăzi, dar au calitatea de a fi excesiv de vizibili. Pe vremea lui Caragiale, "Miticii" erau o specie aparte. Reveniţi de la Paris, Viena sau Berlin, o parte dintre ei aduseseră apucături ce imitau comportamentele de bonton de prin citadelele occidentale. Alţii, mai puţin umblaţi prin lume, le preluaseră în spiritul urbei, făcîndu-le parcă în ciudă cîinilor vagabonzi ce populau străzile spre groaza călătorilor străini, şi proclamînd un soi de oraş al luminilor. Laolaltă, "Miticii" constituiau un factor distonant, oarecum încîntători prin insolenţa dată de uşurinţa de a construi fraze, reprobabili prin faptul că îşi permiteau zeflemeaua şi nu arătau încrîncenaţi de munca grea de zi cu zi, sfidători prin nonconformismul ce nega parţial tradiţiile. Purtau joben, beau bere (într-o ţară a vinului şi a ţuicii), spuneau "monşer" şi "mersi" tuturor. Aduceau cu ei o lume nouă, tindeau către schimbare. Erau clasa dominantă, elita pe care ceilalţi îşi doreau să o imite. Nu erau neapărat bucureşteni sadea, dar trăiau la Bucureşti măcar o parte din an. Între timp, lumea s-a schimbat, iar bucureştenii au dezvoltat o adevărată obsesie a superiorităţii lor, pe care o transpun adesea în comportament. La polul opus se plasează ceilalţi superiori: ardelenii. Şi unii, şi alţii caută să îţi arate uneori că sînt mai presus de restul fiinţelor. E adevărat că nu aceşti superiori sînt majoritari, însă ei invadează cel mai frecvent spaţiile publice prin intermediul televiziunii şi al radioului. Bucureştiul " locul Miticilor " nu e nici azi locuit de bucureşteni get-beget. Cei din urmă sînt probabil minoritari, dar aceasta contează prea puţin. După model franţuzesc " altfel destul de rar în Europa " Capitala continuă să concentreze o parte impresionantă a resurselor economice, financiare şi politice. Mai mult decît atît, locuitorii ei, proveniţi din întreaga Românie, tind să dezvolte sentimente de superioritate faţă de "provincie". Cei din afara Bucureştiului sînt des catalogaţi drept… provinciali, termenul nedefinind însă localizarea geografică, ci încărcîndu-se de sensuri cu privire la abilităţile individuale. Un exemplu uşor de identificat este reacţia presei şi a liderilor echipelor bucureştene înaintea meciurilor cu echipe "modeste", precum CFR Cluj sau Unirea Urziceni. Acestea nu sînt considerate derby-uri, adversarii cu pricina neridicîndu-se la nivelul solicitat de un astfel de termen. Însăşi discuţia despre "baroni locali" " ca să sugerez un al doilea exemplu " propusă ca atare de media bucureşteană include simbolic un fundal al etichetării "localului" ca fiind mai puţin important, mai… "provincial". Superioritatea curentă a bucureştenilor nu este însă un produs exclusiv al reprezentărilor celor din Capitală despre ei însăşi şi despre ceilalţi. Ea este definită adesea ca atare şi de majoritatea restului ţării. Bucureştiul este locul unde se iau deciziile (iar în România deciziile se iau într-un singur loc), este locul unde au sediul central mai toate băncile, unde se află singurul aeroport cît de cît decent, unde se învîrt banii, unde au loc majoritatea concertelor rock, unde îşi au sediul toate televiziunile care contează şi unde se întîmplă actele de corupţie majoră. Veniturile sînt şi ele mai mari, oferta din magazine mai variată. Ce e drept, şi veniturile şi varietatea mărfurilor sînt mai degrabă mizere, în comparaţie cu Bruxelles, Stockholm sau Budapesta, spre exemplu. Ele sînt însă mult superioare veniturilor din afara Capitalei, în timp ce produsele continuă să fie şi ele mai diverse faţă de alte oraşe româneşti. Inegalităţile în ce priveşte oferta de consum " fie material, fie artistic " au început însă să se diminueze. Cele de mai sus se convertesc simbolic în percepţia unei diferenţe de putere între bucureşteni şi restul ţării, ceea ce conferă Miticilor o legitimitate tradiţională ce le justifică superioritatea. Pe de altă parte, accesul mai rapid la informaţii, concentrarea mai mare de persoane mai bine educate, mai mobile, mai deschise la nou, la a explora, la a înţelege aduc Miticii într-un mediu oarecum special. Aici este locul în care indivizii pot dezvolta strategii de viaţă novatoare, în care îşi pot exersa flexibilitatea, pot găsi parteneri de cunoaştere, pot să îşi elaboreze superior capacitatea de adaptare la provocările vieţii şi, mai ales, abilitatea de a înţelege mai repede şi mai mult din felul în care societatea funcţionează şi care sînt modurile în care ar putea funcţiona mai cu folos. Bogăţia aceasta de parteneri interesanţi, cu care intri mai uşor în contact direct este cea care poate oferi bucureştenilor un avantaj faţă de restul populaţiei. Ea poate însă acţiona şi ca un baraj de comunicare, derivat din scalele diferite ale aspiraţiilor, nevoilor şi posibilităţilor. Este ca şi cum un Mitică venit de la Paris la începutul secolului trecut ar fi căutat să discute despre arta cinematografică sau despre automobile, cu un locuitor dintr-un sat de munte specializat în creşterea berbecuţilor. Pe de altă parte, apar muguri de aroganţă. Aceasta se combină nefericit cu tradiţionalismul societăţii. Hîrtii şi resturi alimentare aruncate pe geam din goana maşinilor scumpe, nerespectarea regulilor (uitaţi-vă doar la limita de viteză), eliminarea grăbită a celorlalţi (hai să îi dăm ăstuia cu farurile, să se dea la o parte din faţă noastră!) devin mărci ale "bucureşteanului", ale Miticilor contemporani, anulînd din moştenirea caragialiană a lui Mitică cel simpatic. Ele nu se regăsesc doar în trafic, ca în exemplele de mai sus, ci în viaţa de zi cu zi. În plus, nu se referă doar la non-bucureşteni, dar pălesc în relaţia cu europenii de Vest, percepuţi a fi superiori. Mai mult, nu se regăsesc atît de mult la nivelul acelor Mitică ce au învăţat cu adevărat să cîştige din interacţiunea cu Bucureştiul, cît mai ales în eşalonul doi. Într-un scenariu pesimist, o parte din Mitici poate conştientiza profund aceste diferenţe, le poate asocia unui oraş care se dezvoltă încontinuu pe verticală ignorînd aproape complet orice regulă, orice nevoie de confort urban, în goana nebună după a face bani. Dorinţa de a face neapărat bani devine de altfel o altă marcă a bucureşteanului, dar aceasta nu îl separă defel de restul românilor. O soluţie este deja extrem şi dureros de vizibilă din punctul de vedere al societăţii. Este vorba de migraţia peste hotare a unor cohorte destul de consistente de Mitici, plecaţi în locuri unde berea se poate bea stînd liniştit pe o terasă, fără a fi înconjurat de trafic şi praf, într-o cîrciumă normală, nu una "de fiţe". Societatea pierde investiţia sa în aceşti români expatriaţi. Cîştigă în schimb prin interacţiunea lor cu alte lumi, prin faptul că ei transmit la rîndu-le noi moduri de a face către Miticii rămaşi în urbea de la capătul căii ferate (la urma urmei, mai toate trenurile ce străbat distanţe mai lungi prin România au Bucureştiul fie ca punct terminus, fie ca punct de pornire). O altă soluţie alternativă " tot parte a scenariului pesimist din punctul de vedere al oraşului Bucureşti " este migraţia masivă către periferii sau către oraşe apropiate, dar mai mici, mai curate, mai familiare, oferind un confort şi o ofertă culturală apropiată de cea a Capitalei. Nu vă grăbiţi să spuneţi că aşa ceva nu există, înainte de a vă gîndi la faptul că lumea se schimbă, că apar autostrăzi ce vor micşora (cîndva!) distanţele, că au apărut sau apar parcuri industriale consistente, de exemplu la Sibiu şi " mai nou " lîngă Ploieşti. Grupuri mari de Mitici pot descoperi acolo un mediu mai interesant pentru propria dezvoltare, mai atractiv, de exemplu, pentru mediul academic, pentru cel artistic, pentru o viaţă boemă la preţuri mai mici, într-un loc în care creşterea economică ar face ca să înceapă a exista mai multe concerte, mai multe spectacole, mai multe terase (asta dacă nu cumva sînt, tradiţional, mai multe!), unde deja este mai multă verdeaţă, chiar şi printre blocuri, unde sînt pieţe în care oamenii se pot întîlni fără a fi striviţi de maşini. Un astfel de scenariu generalizat ar putea împinge Bucureştiul pe calea Detroit-ului, iar Mitică ar deveni un Mitică în mare mizerie. Este greu de crezut că s-ar putea întîmpla un scenariu chiar atît de pesimist, însă simpla sa posibilitate ar trebui să ridice suficiente semne de întrebare Miticilor, asupra traiectoriilor lor viitoare şi asupra propriilor raportări la "provincie". Nu ştiu cîte din cele de mai sus sînt cu adevărat adevărate. Nu ştiu dacă Miticii de azi sînt deştepţi, aronganţi, boemi, spirituali, civilizaţi, meschini, închistaţi. Nu ştiu dacă ei sînt la fel sau nu cu cei din trecut. Cred însă că sîntem prizonierii unui mod de gîndire ce face prea des apelul la un buric al Pămîntului. Fără acest centralism excesiv peste măsură probabil am reuşi să observăm că Miticii înfloresc cu spor pretutindeni, şi i-am ajuta să ne împingă cu zîmbetul blajin, cu absurdul lor bun-simţ, cu jobenul şi cu berea lor, către o lume mai altfel, mai bună, mai normală, mai aproape de civilizaţie. Parol!