Misiunea omului de la catedră

Bacalaureatul face furori estivale de doi ani. El produce liste nesfîrșite de „perle”, panouri care semiotizează spațiul urban bazîndu-se pe familiaritatea benign-umoristică a analfabetismului sistemic (vezi Artur Verona) și audiența pentru talk-show-urile în care se întrepătrund tremolouri alarmiste despre „starea națiunii”. În fapt, însă, bacalaureatul face o radiografie a societății românești la care pare că ne e frică să ne uităm. Proverbiala pădure rămîne sezonier ascunsă de copaci – despre bacalaureat se discută o dată pe an, pe cît de aprins, pe atît de inutil. Se vorbește mult despre proasta calificare a profesorilor. Mult prea puțin, în schimb, despre procesul de selecție a personalului didactic. Cu atît mai puțin despre reala lipsă de atractivitate a sistemului de învățămînt pentru proaspeţii absolvenţi de facultate. Într-adevar, privind pieziș la sistemul de învățămînt și cugetînd drept, e greu de înțeles de ce ar alege un tînăr absolvent să facă acrobații financiare pe firul extrem de subţire al salariului (aproape) minim pe economie. De ce, de asemenea, ar alege cineva o profesie violentată (nu numai) simbolic? Nu arareori mi s-a întîmplat ca, fiind întrebată ce fac, răspunsul să-mi fie întîmpinat cu un zîmbet încurcat, vag condescendent, urmat de speranţa timid exprimată: „Bine, dar nu vrei să faci asta toată viaţa, nu?”. Imaginea completă a dezastrului am avut-o cînd propriii elevi ajunşi în clasa a XII-a și începînd, așadar, să aibă o imagine asupra a ceea ce oferă piața muncii, au opinat că profesia pe care mi-am ales-o nu-mi face suficientă cinste. De-a lungul anilor, doar trei dintre elevii mei au cochetat cu ideea de a lucra în învățămînt, doi excluzînd ritos învățămîntul preuniversitar. Se poate deduce uşor de aici că profesoratul suferă de o reală problemă de imagine – un cerc vicios prin care sîntem forţaţi cu toţii să sărim ca prin cercurile de foc de la circ. Spectacolul se difuzează în direct, trunchiat, o dată pe an – cu ocazia bacalaureatului. În rest, problemele de fond ale învățămîntului românesc nu fac obiectul unor dezbateri publice reale.

Desigur, o altă problemă, adeseori marginalizată, este lipsa unor criterii diferenţiate de evaluare. Că nu se aşeaptă nimeni ca un electrician contractat pentru repararea instalaţiei electrice să analizeze cu subtilitate poezia modernistă românească este evident. Aşa cum este, de altfel, şi speranţa că va şti să redacteze un proces-verbal de constatare. Ambele aşteptări sînt însă frustrate de un sistem care funcţionează în vitutea inerţiei şi ale cărui obiective nu fac priză cu realitatea. Descentralizarea în învățămînt e recurentă birocratic, dar lipseşte cu desăvîrşie în realitate. Ea se reactivează cînd e vorba de bugete, dar dispare cînd vine vorba despre selecţia personalului şi stabilirea nevoilor specifice fiecărei unităţi de învățămînt sau fiecărei filiere, fie ea teoretică sau vocaţională.

Se vorbeşte mult şi despre o criză a valorilor în societatea românească, despre inflaţia de diplome, despre impostură, corupţie, ineficienţă. În continuare însă nu se întreprinde nimic pentru resuscitarea meseriilor în România prin crearea unui sistem coerent şi valorizant care să creeze acei specialişti care au devenit o glumă colectivă ce suscită iritări pasagere şi zîmbete resemnate. Modelul de branding al instalatorului polonez ne este încă străin, iar echivalentul lui românesc pare de negăsit în confuzia alimentată de schimbările care ni-l readuc pe Lovinescu în atenţie, în mod constant.

În pofida acestor neajunsuri, există în continuare profesori care – fie-mi iertată exaltarea – schimbă vieţi, care sînt adevăraţi profesionişti cu ştiinţă de carte şi tact pedagogic. Imaginea lor a dus mult timp la generalizări nepermise, în schimb. Fatalismul, însă, nu va ajuta pe nimeni. Sîntem în mod clar în momentul în care ar trebui să renunţăm la consternare şi să retrasăm riguros liniile sistemului de învățămînt, recuperînd ceea ce se pare că s-a pierdut: motivaţia. Motivaţia omului de la catedră – care, da, este cum e şi firesc şi una materială. Argumentele care aduc în discuţie numărul de ore de lucru la clasă pe săptămînă sînt, pentru oricine a trecut prin şcoală, absurde. Evaluarea elevilor, proiectarea lecţiilor, documentarea şi menţinerea unui interes intelectual viu faţă de disciplina predată şi a celor conexe însumează multe alte ore. Posibilitatea reală ca acestea să se întîmple ţine de siguranţa materială. Un truism, e drept, dar mult prea lesne trecut cu vederea. Motivaţia educabilului (cum este elevul numit în jargonul pedagogic – a se observa potenţialitatea inclusă în acest termen) care nu poate fi garantată decît de o competiţie adevărată, după măsura abilităţilor sale şi prin criteriile de admitere în ciclul următor de învățămînt. Motivarea părinţilor în spiritul însuşirii de către copiii lor a unor cunoştinţe veritabile, utile, valorizante, şi nu sub ameninţarea eşecului care rezultă în „vînătoarea de note”.

În chip de concluzie, parafrazîndu-l pe Caragiale: să se schimbe, primim, dar să nu rămînă la fel!

Codruţa Alina Pohrib este profesor de limba engleză la Colegiul Naţional Bilingv „George Coşbuc” din Bucureşti.

Foto: L. Muntean