Mişcările anului 2011

Pe data de 17 decembrie 2010 (la exact 21 de ani după începutul Revoluţiei Române de la Timişoara) negustorul Mohamed Bouazizi din Tunisia şi-a dat foc în semn de protest pentru abuzurile şi umilinţele la care a fost supus de poliţie şi autorităţi. Gestul lui a catalizat o întreagă serie de proteste care, în mai puţin de o lună, au dus la înlăturarea de la putere a preşedintelui Ben Ali, aflat în funcţie de 23 de ani. Protestele au continuat şi ulterior. Nemulţumirile erau legate de condiţiile de viaţă precare ale majorităţii populaţiei, şomaj, corupţie, lipsa unor libertăţi democratice şi de exprimare. Ca urmare a represiunilor şi a ciocnirilor violente dintre manifestanţi şi forţele de ordine – conform datelor oficiale tunisiene – s-ar fi înregistrat 78 de morţi (deşi oficiali ONU au vorbit de peste 200). Ulterior (potrivit Al Jazeera), autorităţile ar fi eliberat din închisori cca 1800 de deţinuţi politici.

Flacăra revoluţiei s-a extins imediat în Egiptul vecin unde, începînd cu data de 25 ianuarie 2011, cei nemulţumiţi de regimul preşedintelui Hosni Mubarak au organizat o serie de manifestaţii paşnice la Cairo, Alexandria şi în alte oraşe mari ale ţării. Cererile protestatarilor erau asemănătoare cu cele din Tunisia vecină. În plus, egiptenii au cerut abrogarea stării de urgenţă, aflată în vigoare încă din 1981. Demonstraţiile şi grevele foarte ample au dus la părăsirea puterii de către preşedinte, la 11 februarie 2011. Deşi manifestaţiile au început paşnic, intervenţia brutală a forţelor de ordine a provocat moartea a 846 de civili şi rănirea altor peste 6000 (conform cifrelor oficiale egiptene). De asemenea, şi-au pierdut viaţa şi 26 de poliţişti. O serie de mărturii şi acuzaţii vorbesc despre folosirea torturii de către poliţie împotriva unor protestatari arestaţi. Preşedintele înlăturat – Hosni Mubarak – este judecat în prezent pentru că ar fi ordonat reprimarea violentă a manifestaţiilor.

În februarie, valul protestelor a ajuns şi în Libia aflată sub dictatura lui Muammar Gaddafi, întîi la Bengazi, apoi în alte oraşe şi în capitala Tripoli. Colonelul Gaddafi a răspuns dintru început cu forţa militară. Guvernul a folosit împotriva oponenţilor armata şi toate mijloacele posibile (lunetişti, artilerie, tancuri, avioane şi elicoptere de război şi chiar atacuri lansate din ambulanţe), provocînd războiul civil care a determinat intervenţia aeriană NATO. În august, colonelul a fost înlăturat de la putere, iar pe 20 octombrie a fost prins şi ucis de luptătorii Consiliului Naţional de Tranziţie care a preluat puterea. Numărul total al morţilor de pe urma întregului conflict nu e stabilit cu certitudine, dar ultimele date furnizate de Consiliului Naţional de Tranziţie vorbesc despre cel puţin 25 de mii de victime.

Aproape nici o ţară din Nordul Africii şi din Orientul Apropiat nu a fost ocolită de proteste ale populaţiei, de mai mică sau mai mare anvergură. În Yemen, de exemplu, una dintre cele mai sărace ţări din lume, populaţia nemulţumită a cerut demisia preşedintelui Abdulah Saleh iar protestele au degenerat în conflicte armate. În luna iunie, însuşi preşedintele a fost rănit de o bombă. De-a lungul conflictului, mai mulţi comandanţi ai armatei au dezertat iar guvernul a pierdut de sub control o mare parte a teritoriului. Organizaţiile locale pentru drepturile omului (HOOD) vorbesc despre cel puţin o mie de civili arestaţi abuziv şi care ar fi expuşi torturilor. Numărul morţilor, din februarie şi pînă astăzi, se apropie de 2000.

În mult mai bogatul Bahrain, protestele au avut drept scop democratizarea, revizuirea Constituţiei, demisia regelui Hamad, scăderea corupţiei şi drepturi egale pentru populaţia majoritară şiită. Peste 40 de persoane şi-au pierdut viaţa în repetate ciocniri ce au avut loc între manifestanţi şi forţele de ordine.

În sultanatul Omanului, oamenii au protestat nu atît contra sultanului Qaboos Bin Said, cît a corupţiei oficialilor, cerînd reforme economice şi politice. Manifestaţiile au degenerat în violenţe iar armata şi poliţia au folosit gaze lacrimogene şi gloanţe de cauciuc. S-au făcut arestări şi au existat şi victime în rîndul civililor. Urmare a demonstraţiilor, guvernul a fost remaniat şi sultanul a promis crearea a 50 de mii de noi locuri de muncă în sectorul public.

În Arabia Saudită, urmare a unor proteste şi a temerilor că scenariul din alte ţări s-ar putea repeta, regele Abdulah a promis că femeile vor primi drept de vot şi de a candida la alegerile municipale şi la Adunarea Consultativă.

În Iordania au fost demonstraţii şi chiar ciocniri între oponenţii şi susţinătorii regelui Abdulah al II-lea. Ca urmare a unor proteste iniţiale, acesta a demis guvernul, numind un nou prim-ministru. S-au înregistrat zeci de răniţi.

În Liban şi Kuweit protestele au dus la schimbări de guven. În Maroc s-au făcut cîteva schimbări constituţionale. În multe din aceste ţări protestele par a nu se fi încheiat. Cea mai fierbinte zonă rămîne însă Siria. Acolo, protestele începute în luna ianuarie au devenit tot mai puternice, avînd drept scop răsturnarea regimului condus de preşedintele Bashar al-Assad, care n-a ezitat să recurgă la armată şi violenţă pentru reprimarea manifestaţiilor. O parte a oponenţilor regimului, proveniţi din rîndurile armatei, au declanşat deja lupte de gherilă. Potrivit ultimelor estimări ONU, numărul total al victimelor de la începutul anului a depăşit 3500. 

Mişcările din ţările arabe par să fi avut un fel de ecou, mai puţin dramatic, în lumea occidentală. Un început a fost făcut cu protestele Indignaţilor din Spania, care pe data de 15 mai (şase luni după publicarea în Franţa a primei ediţii a cărţii Indignez-vous! de Stéphane Hessel, devenită un fel de manifest de stînga) au declanşat o serie de proteste împotriva injustiţiei sociale, a măsurilor de austeritate luate de guvern, a băncilor şi a sectorului financiar speculativ pe care le consideră vinovate de actuala criză economică. Manifestanţii au ocupat piaţa Puerta del Sol din centrul Madridului. Protestele s-au extins în multe oraşe ale Spaniei şi n-au lipsit ciocniri cu poliţia, răniri şi arestări.

Zece zile după ocuparea centrului Madridului, grecii au preluat ideea prin Mişcarea Cetăţenilor Indignaţi. O continuare, de fapt, a protestelor începute în 2010 împotriva măsurilor de austeritate guvernamentale. Manifestaţiile din Atena au degenerat adesea în ciocniri cu forţele de ordine. La cele din 29 iunie, peste 270 de persoane au fost rănite iar procuratura a început o investigaţie asupra folosirii excesive a gazelor lacrimogene de către forţele de ordine. Într-o altă serie de proteste din luna octombrie, o persoană şi-a pierdut viaţa, cînd (potrivit Associated Press) un grup de tineri a atacat cu pietre şi cocteiluri Molotov un alt grup de manifestanţi care demonstrau în faţa parlamentului.

La jumătatea lunii septembrie, după modelul „indignaţilor“, a început la New York demonstraţia numită Occupy Wall Street (OWS). Manifestanţii s-au instalat în corturi în Zuccotti Park lîngă districtul financiar din Wall Street, atrăgînd presa, turiştii, precum şi vizite ale mai multor oameni politici şi artişti. Demonstraţia a creat numeroase controverse legate de tipul şi motivele unui astfel de protest. Nu cea mai neînsemnată problemă e că, deşi Zuccotti Park este deschis publicului, spaţiul are un proprietar privat. Din istoria de două luni a acestei manifestaţii n-au lipsit altercaţiile cu poliţia şi arestările. Lucruri similare s-au petrecut şi în alte oraşe americane precum Oakland, unde protestele au dus la blocarea temporară a activităţii din port.

La jumătatea lunii octombrie, o mişcare similară, paşnică, a început la Londra în faţa Catedralei St. Paul, în apropiere de districtul financiar City, cel considerat de manifestanţi o entitate privilegiată în dauna intereselor majorităţii. Cu doar două luni în urmă locuitorii Londrei fuseseră şi martori ai unor tulburări urbane cu jafuri, violenţe şi incendieri, care s-au extins în mai multe oraşe din Anglia. În acele tulburări, şi-au pierdut viaţa cinci persoane, iar în încercările de a restabili ordinea, au fost răniţi 186 de poliţişti. Printre jefuitorii de magazine, poliţia a descoperit şi o fată care avea părinţi milionari.

În timpul verii, şi Israelul a fost marcat de o serie de proteste care au culminat, în septembrie, cu manifestaţii în mai multe oraşe, la care au luat parte peste 400 de mii de oameni (300 de mii dintre ei la Tel Aviv). Nemulţumirile au fost legate în special de costurile ridicate ale vieţii şi locuinţelor, manifestanţii cerînd mai multă dreptate socială. N-au lipsit corturile instalate în mijlocul Tel Aviv-ului.

Pe data de 15 octombrie, în mai multe oraşe ale lumii au început coordonat proteste similare mişcării OWS. Cele mai semnificative demonstraţii s-au înregistrat în cîteva oraşe spaniole, precum şi la Roma, Berlin, Santiago de Chile, Zagreb, Bruxelles, Frankfurt şi Vancover.

Deşi această înşiruire de evenimente nu e completă, se vede totuşi că anul 2011 – în lume – nu a fost nici obişnuit şi nici liniştit.