Mircea Eliade şi mişcarea hippie
S-a vorbit puţin (poate chiar deloc) despre modul în care a perceput Mircea Eliade mişcarea hippie din Statele Unite către sfîrşitul anilor '60. La vremea aceea, profesorul împlinise 60 de ani şi preda Istoria Religiilor la Universitatea din Chicago, dar şi la universităţi din Los Angeles, Santa Barbara, Boston etc., printre studenţii săi fiind numeroşi hippies. Eliade s-a arătat surprins de amploarea fenomenului şi de caracteristicile sale inedite, sociale şi culturale. Opiniile şi explicaţiile lui n-au fost întotdeauna corecte, dar a căutat mereu să depăşească suprafaţa fenomenului. Asta după ce a trecut de momentul "burghezului" deranjat de mirosul de transpiraţie lăsat în urmă de un musafir hippie nespălat. "Murdăria - a înţeles foarte repede Eliade - face parte din ideologia şi practicile Ťrebeliunii». Este expresia aceleiaşi voinţe de a protesta contra societăţii opulente, de a proclama zgomotos desolidarizarea de idealurile morale, politice şi estetice ale părinţilor." Într-o primă fază, rebelii i-au stîrnit curiozitatea profesorului. "Cîte nu învăţ de la studenţii foarte tineri", scria el în jurnal în ianuarie 1968. Iniţial, a încercat să jaloneze mişcarea hippie inventariindu-i formele exterioare ("bărboşi, cu plete de ţigani lăieţi, îmbrăcaţi excentric şi totodată sărăcăcios; specialişti în LSD şi mescalină"), dar şi principalele teme ideologice: "Sînt toţi în revoltă deschisă contra ideologiilor părinţilor şi ale instituţiilor, îndeosebi contra instituţiilor academice (the Establishment). Ca un leit-motiv, revin cîteva teme: anti-tradiţionalism, anti-reducţionism (sînt pentru Jung, contra lui Freud), interes pentru mistică, dar nu pentru Ťreligiile-instituţii»; iubesc viaţa, sînt optimişti, găsesc înţeles şi semnificaţie în ce li se întîmplă. Din cei zece-unsprezece pe care i-am văzut astăzi, toţi erau antiexistenţialişti (anti-Sartre, îndeosebi) şi numai unul (antropologie) era interesat de structuralism. Restul - mai mult Ťmistici»." Cu toate că unora dintre studenţi mai toţi profesorii li se păreau "proşti, infantili sau irelevanţi", în Mircea Eliade aveau oarecare încredere. Îl considerau cumva "unul de-al lor": scrisese despre şamanism, despre Yoga, despre India, despre sexualitate, despre iniţieri mistice ("cît sînt de pasionaţi tinerii studenţi de Ťiniţiere»", notează Eliade) şi, mai ales, despre utilizarea halucinogenelor şi a altor "tehnici arhaice ale extazului". Unii îi relatau experienţele cu droguri (marijuana, haşiş, LSD şi mescalină). El îi asculta cu mare atenţie şi îşi nota detaliat în jurnal trăirile lor. Alţii îi descriau stările trăite în timpul meditaţiilor Yoga: "Ascult întotdeauna cu interes pe acei tineri care Ťpractică Yoga» şi care îmi relatează experienţele lor în timpul anumitor meditaţii; recunosc adesea fraze întregi din cărţile mele" (august 1973). Faptul că Eliade era interesat de trăirile lor, părea că îi înţelege şi uneori avea cu ei un limbaj comun, a modificat pretenţiile studenţilor. Unii căutau în Eliade nu atît un profesor, cît un guru, ceea ce îl găsea nepregătit, obligîndu-l să facă un pas înapoi. Nu întîmplător, faptul s-a produs prima dată în California (locul unde s-a născut mişcarea hippie), în perioada cînd preda la Universitatea din Santa Barbara. "În birou - notează Eliade la 8 februarie 1968 - vin să mă vadă cîţiva [studenţi]. Unul din ei, cu plete lungi căzîndu-i pe umeri, îmi sugerează să vorbesc despre Yoga, misticism şi, mai ales, să pun în legătură lumea arhaică şi lumea orientală cu modern world. Evident, are dreptate. Dar eu n-am venit aici ca un guru, ci ca să predau un curs de Istoria Religiilor." Este epoca în care tinerii rebeli descopereau nu numai Orientul (India mai ales), dar şi "Orientul din Sud", al indienilor din America centrală. Principalul exponent al acestei descoperiri a fost Carlos Castaneda, student la antropologie la University of California (UCLA). Publicate în perioada 1968-1972, primele sale cărţi descriu iniţierea sa de către un guru şaman din tribul Yaqui (Mexic) cu ajutorul unor plante psihotrope (cactus peyote, datura). După o perioadă de puternică influenţă asupra tinerei generaţii, Castaneda a fost contestat. Ioan Petru Culianu, de pildă, l-a considerat un "fals antropolog", care îşi prezintă ficţiunile drept experienţe autentice. "Comunismul" primitiv şi practicarea "amorului liber" de către hippies îl cuceresc pe Eliade: "[Sînt] din ce în ce mai fermecat de fenomenul hippies - notează în jurnal la 3 martie 1968. Mi-am adus aminte de povestirile unui student al meu: hippies alcătuiesc un fel de societate secretă de tip religios; vin tineri din toate colţurile Americii, fără bani, sînt găzduiţi la necunoscuţi (şi ei tot hippies), mănîncă din ce li se oferă; au Ťmagazine» unde fiecare îşi alege ce are nevoie [...] şi lasă ceva în loc, dacă are ce lăsa. Locuri în care se adună, în pădure, pe dealuri, trăiesc acolo într-o comunitate aproape primitiv-creştină. Toţi lucrează, ascultă muzică, meditează etc. Fac dragoste Ťliberă»..." Eliade şovăie. Tipologia sa de manifestări religioase pare incompletă. "Căsuţa" din tabelul în care ar trebui să se încadreze "mişcarea hippie" nu este clar definită. Ba e "un fel de societate secretă de tip religios", ba seamănă cu comunităţile primilor creştini. Unele manifestări orgiastice aduc a "sărbători rituale vrăjitoreşti". Eliade reciteşte cărţile referitoare la "agonia creştinismului" (Unamuno, de pildă), căutînd să înţeleagă "noua religie" la care încearcă să ajungă tinerii hippies prin "încercări iniţiatice". În orice caz, aspectul (cvasi)religios al fenomenului îi pare lui Eliade esenţial. "De ce numesc eu această Ťmişcare» - religioasă sau cvasireligioasă? Pentru că e o reacţie contra lipsei de semnificaţie şi vacuităţii unei existenţe alienate, aşa cum o cunosc în special noile generaţii americane (în rebeliune împotriva valorilor şi idealurilor părinţilor). Aceşti tineri cred în viaţă, în libertate, în agape, în dragoste. Au găsit un sens vieţii şi cred într-o realitate absolută, care le poate fi accesibilă. În sfîrşit, trăiesc libertatea, spontaneitatea, detaşarea de lucruri." În fine, extrem de important pentru istoricul religiilor este şi raportarea rebelilor hippies la sexualitate. În ideea lor de free love nu e "nici o urmă de promiscuitate - constată Eliade -, nimic orgiastic". "Dimpotrivă, spun ei, nudismul fetelor şi femeilor ajută Ťcamaraderia»". Ulterior, după ce Eliade consultă şi presa underground, el îşi nuanţează opiniile. "În pofida excesului de sex, nudism, libertate orgiastică etc., tonul acestor texte, în aparenţă lubrice sau chiar pornografice, e religios, da, religios. Orice expresie a dragostei, mai ales a dragostei fizice, e acceptată cu emoţie şi reverenţă. Aşa cum am repetat-o de nenumărate ori, s-ar putea ca şi viaţa sexuală neinhibată, pe care o exaltă tînăra generaţie de rebeli, să facă parte din procesul (inconştient) de redescoperire a sacralităţii Vieţii" (6 iulie 1968). Este "un moment istoric", proclamă Mircea Eliade, cînd, "pentru întîia oară în istoria civilizaţiei creştine, sexualitatea neinhibată triumfă pretutindeni, şi se redescoperă beatitudinea aproape rituală a nudităţii". Într-adevăr, de la manifestările arhaice de sexualitate rituală, cu funcţiile ei fertilizatoare, trecînd prin orgiile dionisiace, fenomene similare nu s-au mai produs în lumea occidentală, dominată de morala iudeo-creştină, decît prin unele reminiscenţe voalate (excese carnavaleşti etc.). Un astfel de excurs nu este lipsit de importanţă. În primul rînd, cred că este esenţial modul în care un istoric al religiilor şi un specialist al sacrului de talia lui Mircea Eliade a receptat mişcarea hippie la ea acasă. În plus, în afară de analizarea relaţiei dintre profesor şi studenţi, dintre un reprezentant al "generaţiei părinţilor" şi reprezentanţi ai "generaţiei tinerilor", mai este interesant de observat modul în care s-a relaţionat un intelectual preponderent "de dreapta" cu o mişcare socială preponderent "de stînga".