Mircea Eliade și Andrei Scrima. Întîlnire în metodă

19 august 2020   Tema săptămînii

Profit de ocazie să împărtășesc cîteva reflecţii fugare pe marginea unor texte ce alcătuiesc prima parte a volumului Experienţa spirituală şi limbajele ei, de Andrei Scrima, apărut în 2008 la Editura Humanitas. Volumul cuprinde două cursuri ţinute la Universitatea Saint-Joseph din Beirut, în 1977-78 şi 1978-79, la care mă voi referi.

Se cuvine remarcată în acest context insistenţa lui André Scrima asupra metodologiei, fapt mai curînd surprinzător la un autor care nu obişnuia să-şi afirme adeziunea la o orientare sau alta a ştiinţelor umane contemporane, aşa cum nici nu era adeptul abundentelor trimiteri bibliografice. De astă dată, el invocă însă „angajamentul de metodologie ştiinţifică serioasă” (p. 45), revendicîndu-se în mod explicit de la „studiul comparat al religiilor”, „istoria religiilor” ori „studiul comparativ al religiilor” (passim). Toate acestea ne vor duce cu gîndul la istoricul religiilor Mircea Eliade, comparatistul prin excelenţă, cu atît mai mult cu cît, în puncte importante ale cursului, sînt citate două dintre lucrările acestuia: Sacrul şi profanul, în legătură cu raportul „deschidere”/„închidere”, sau „afară”/ „înăuntru”, şi Şamanismul, în legătură cu „fundalul oracular” al revelaţiei profetice.

Tot astfel, vorbind despre experienţa spirituală, André Scrima se referă la o serie de simboluri fundamentale (poarta/uşa, vălul, lumina, cartea, inima...) pe care le identifică iniţial în Scriptură, pentru a le regăsi apoi în alte culturi şi religii: islam, iudaism, hinduism, budism şi nu numai. El defineşte simbolul în termeni amintind îndeaproape concepţia lui Eliade: „Funcţia lui esenţială este să unească şi să permită trecerea obiectivă, comunicarea – cea care nu depinde de mine sau de dumneavoastră, ci de structura, de destinul proprii simbolului – între diferite niveluri ale fiinţei, între mai multe grade de realitate, iar la limită între toate treptele fiinţei” (p. 41).

Amănunte de ordin biografic par să confirme presupusa afinitate metodologică între cei doi. În două scrisori din 1962, Mircea Eliade îi propune lui André Scrima să publice în Journal of Religion şi să ţină cursuri la Divinity School. În 1966, Jerald C. Brauer, decanul aceleiaşi Divinity School, unde Eliade era profesor, îl invită pe André Scrima să colaboreze la un volum dedicat lui Paul Tillich, dar şi să predea în anul universitar 1967-68. Astfel stînd lucrurile, înseamnă că Mircea Eliade vedea, cu 10-15 ani înaintea cursului de la Beirut, o bună întâlnire între propriul său demers şi cel al lui André Scrima.

Să recunoaştem totuşi că deosebirile dintre cei doi sînt pe măsura asemănărilor. Comparatismul, punctul forte al lui Eliade, apare la Scrima nu ca o premisă a cercetării, ci ca un ingredient menit să dea mai mult relief, mai multă „savoare” interpretării. Pe de altă parte, creştinismul nu a constituit niciodată o preocupare centrală în comparatismul atotcuprinzător al lui Eliade.

În cursurile de la Beirut îl vom regăsi pe André Scrima aşa cum îl ştim: dezvoltînd un discurs eminamente hermeneutic, ancorat în spiritualitatea creştină ortodoxă, deschis către cea catolică, întemeiat pe textele „fondatoare” – între care Evanghelia şi Apocalipsa Sf. Ioan sînt fără îndoială cele predilecte –, dar neocolind nici o asociere din care ar putea cîştiga un plus de pregnanţă. Am evitat cu bună ştiinţă termenul „teologie”, din raţiuni pe care André Scrima le formulează el însuşi: „Reamintim că nu facem aici un curs de teologie, ci întreprindem o cercetare asupra experienţei spirituale, ceea ce necesită o abordare şi o terminologie proprii, specifice în raport cu teologia” (p. 157).

Dacă este să dăm crezare biografilor săi, Mircea Eliade a adoptat, ca istoric al religiilor, un ton sobru, obiectiv, dezbărat de orice exaltare sau fior mistic, nu în virtutea propensiunilor personale, ci sub presiunea mediului universitar occidental. Avînd un statut profesional cu nimic mai puţin universitar (deşi nu în Occident, ci în Orientul Apropiat), André Scrima nu operează disocierea între studiu savant şi trăire spirituală, ci dimpotrivă. Două citate îmi par grăitoare în această privinţă:

„Al doilea aspect al cursului nostru priveşte metoda de abordare şi de cercetare. E o metodă obiectivă, proprie ştiinţelor umane. Ea permite experienţei vii, trăite, ardente, a credinţei să se îndrepte spre celălalt în termenii unei cunoaşteri obiective, pătrunzătoare, dînd astfel interlocutorului posibilitatea de a cunoaşte, mai bine zis de a recunoaşte pur şi simplu ceea ce este exprimat, propus” (p. 196) – „Nu trebuie să uităm că recurgem la metoda obiectivă şi exigentă a ştiinţelor religioase şi a pluridisciplinarităţii, dar în lumina credinţei vii, trăite ca experienţă.” (p. 200)

Radu Bercea este indolog și istoric de artă.

Mai multe