Mirajul Occidentului sau cum se obţine o bursă în străinătate

12 mai 2007   Tema săptămînii

Ca mulţi tineri români, visul meu la terminarea Facultăţii nu era să găsesc un job în România, ci mai degrabă eram tentată de vraja "străinătăţii", a Occidentului. Francofonă încă din liceu, în toate sensurile cuvîntului, mă uitam cu jind la emisiunile franceze difuzate pe TV5, singurul post franţuzesc în micul orăşel de provincie al părinţilor mei. În ciuda dorinţei de a-mi continua studiile în Franţa, am refuzat să particip la programul Socrates care în anul trei de Facultate a redus la jumătate efectivele specializării noastre. Olanda, Germania, Franţa, Belgia, Spania sau Marea Britanie, tot atîtea destinaţii curtate de studenţii avizi de cunoaştere, distracţie şi necunoscut. Eu însă nu am plecat. Prizonieră încă a visului meu, îmi făcusem la vremea aceea un calcul simplu şi cugetat. Pe de o parte, bursa Socrates permite cu greu o viaţă decentă în ţările respective. Decît să rabd de foame pe acolo, să fiu nevoită să îmi petrec week-end-urile şi nopţile servind la McDonalds, am preferat să aştept o ocazie mai favorabilă. Pe de altă parte, un alt mare dezavantaj al programului Socrates era nerecunoaşterea unei mari părţi din cursurile şi examenele susţinute în Universitatea-gazdă. Astfel, la întoarcerea în România, colegii mei, de-acum în an terminal, trebuiau să recupereze parţiale şi examene, în acelaşi timp cu pregătirea licenţei. În plus, toate aceste eforturi financiare şi intelectuale nu meritau, în cazul meu, să fie făcute pentru un an petrecut la o specialitate care nu mă atrăgea deloc. Aşa am ajuns ca din anul trei de Facultate să mă interesez de bursele mai consistente şi serioase care să permită studentului român să îşi continue studiile într-o universitate străină, beneficiind, în acelaşi timp, de condiţii de viaţă decente. Trebuie să mărturisesc însă că astfel de oportunităţi nu se găsesc pe toate drumurile şi, mai ales, sînt greu de obţinut. Rămînînd fidelă vechiului meu proiect de a pleca în Franţa, mi-am încercat şansa atît la bursele româneşti, nu foarte multe, cu o astfel de destinaţie, cît şi la cele acordate de francezi. Pregătirea dosarului am început-o cu un an înainte de presupusa dată a plecării, am încercat să cunosc piaţa ofertei universitare în Franţa, dar şi din Belgia. Am contactat numeroase universităţi la care aveam nevoie de o pre-înscriere şi o pre-admitere de principiu, pentru a o putea anexa dosarului de la Ambasada Franţei. Îmi amintesc însă cu precizie momentul în care, pompos, Guvernul Năstase anunţa lansarea programului "Bursa Specială a Guvernului României" pentru a forma o nouă elită de tineri care să reînnoiască stilul învechit al administraţiei româneşti, punînd în joc o sumă considerabilă de 10.000 de euro pe an pentru taxele de studii şi cheltuielile de întreţinere. Am îndrăznit să îmi depun şi eu candidatura profitînd de puseul de reformă ce anima Guvernul, la un an înaintea alegerilor. Deşi între data anunţării programului şi data limită de depunere a unui dosar destul de detaliat erau numai zece zile, am făcut imposibilul să adun toate documentele, recomandările şi estimările bugetare, la termen. În plus, văzînd suma considerabilă oferită, am cerut finanţare pentru cea mai scumpă şi prestigioasă şcoală de studii europene din Europa, Colegiul de la Bruges. Dacă tot trebuia să revin apoi în ţară şi să lucrez trei ani în administraţie pe un post de responsabilitate despre care funcţionarii înşişi ziceau că e de multe ori inventat şi fără importanţă reală, doream măcar să beneficiez, pentru un an, de nivelul cel mai înalt de studiu în specialitatea mea. Trei săptămîni mai tîrziu am aflat, fără foarte mare regret, de nereţinerea candidaturii mele, fără a şti sau a dori să aflu criteriile care au dus la o astfel de decizie. În acel moment, ca şi acum, am refuzat să mă gîndesc la tipul de persoane care fuseseră selectate. Mai tîrziu, la un seminar în străinătate se vorbea despre nepotism şi corupţie. Dar nu îmi mai păsa mie de toate astea... De altfel, etapa bursei Guvernului României nu a fost decît o haltă neprevăzută a strategiei mele de a obţine cu adevărat marele premiu pus în joc de statul francez. Îmi petreceam zilele scriind mail-uri, trimiţînd scrisori voluminoase şi, mai ales, scumpe, sau dînd telefoane pe la Ambasadă. Cînd am cumpărat dosarul cu copertă verde pentru a înveli kilogramul de maculatură şi l-am predat pentru a fi studiat, aveam, din instinct, mai multă încredere în candidatura oferită spre evaluare unui Guvern străin, decît propriilor noastre autorităţi. Aşteptările nu mi-au fost înşelate şi, în luna mai, am fost convocată pentru interviu la Ambasada Franţei din Bucureşti. După lungile ore petrecute în prozaicul tren românesc, îmi repetasem în minte, deja de sute de ori, răspunsurile la întrebări posibile şi imposibile. Motivaţie, parcurs profesional, planuri de carieră, experienţa anterioară etc. Mare mi-a fost surprinderea cînd franţuzoaica din comisie insista pe faptul că nu voi lua bursa şi mă întreba despre planurile mele în această eventualitate. Deşi mă apărasem susţinînd că nu aş putea face nimic altceva, eram descurajată, aşa cum dealtfel îşi dorea: am înţeles că fusese doar o tehnică pentru a mă destabiliza şi a-mi verifica motivaţia. În orice caz eram dezamăgită. După atîta parcurs administrativ, simţeam că orice se putea întîmpla şi că totul era atît de absurd, de subiectiv şi de neînţeles în orice selecţie. Am aflat după ceva vreme că fusesem selectată. Nu îmi venea să cred. Parcursul combatantului dăduse roade. Poate avusesem şi un dram de noroc. Condiţiile erau extraordinare, după un an de trimis dosare, interviuri la Bucureşti, reuşisem să obţin o bursă de un an la Sorbona şi fără a avea vreo obligaţie în ceea ce priveşte cariera mea profesională ulterioară. Ajunsă în Franţa puteam să trăiesc decent din cei 800 de euro pe lună la care se adăugau asigurarea medicală 100%, taxele de şcolarizare, prioritate în căminele studenţeşti, atît de rare în Paris. Mai mult decît atît, prin contractul de bursă, studentul putea să îşi cumpere un calculator sau laptop a cărui valoare i se rambursa, dacă trebuia să-şi valideze cursurile printr-o lucrare. Orice deplasare în străinătate pentru cercetare era şi ea rambursată, iar la sfîrşit o sumă complementară era vărsată pentru a acoperi o parte din costurile cărţilor cumpărate în timpul anului universitar. Aşa că înarmaţi-vă cu răbdare, voinţă şi mai ales perseverenţă, dacă suferiţi, ca şi mine, de "mirajul Occidentului". __________________ Mirabela Lupăescu este masterandă în "Politici şi societăţi comparate în Europa" la Şcoala Doctorală de la Institut d’Études Politiques din Paris.

Mai multe