Mioritically Correct

4 august 2020   Tema săptămînii

Mi se întîmplă adesea, mai ales de cînd lumea universitară românească e chinuită de imboldul „publish or perish” (care nu se referă, cum ați crede, doar la prezența de pe rețelele sociale, ci și la aceea de pe rețelele științifice, indexate în baze de date), să dau peste traduceri în limbi creștin-occidentale ale unor studii pe teme de cultură românească, focusate pe „specific”.

Știu că nu e elegant să spui „focusat pe”, dar mi se pare mai în ton cu tema, e mai corect și neutru decît „centrat pe”, care sugerează că numai centrul a ceva e important, cînd de fapt sîntem toți importanți… Derapez de la subiect, dar – nu mi-o luați în nume de rău, cînd știți cu toții că e (politic) corect să mă lăsați să bat cîmpii dacă așa vreau, să nu-mi impuneți rigorile voastre mie, care am dreptul să fiu liberă să scriu ce vreau. Chiar folosind cuvinte neelegante sau incorecte, nu mă corectați, vă rog, purtați-vă (politic) corect cu mine și încurajați-mă să mai scriu, e dreptul meu să m-ă esprim pentrucăpot, e așa o sinergie caremi sună numai mi-e, e incorect (politic) să mă corectați, e incorect (politic) să mă opriți, e incorect (politic) să mă ironizați, e incorect (politic) să mă criticați. Bat cîmpii, ați zis? Din asta se vede apartenența dvs. la generațiile vechi, depășite de evoluția societății noastre cu prințipuri, care va să zică că le are. Cîmpii nu se bat, sugerînd ideea de violență asupra naturii, e o expresie idiomatică nerecomandabilă. Ca mai toate expresiile idiomatice, de altfel. Novlingua de azi va ignora aceste moșteniri dubioase ale trecutului lingvistic, care una spun și alta dau a se-nțelege: ura! Ura!

Scuzați digresiunea. M-am lăsat purtată de libertatea neîngrădită a cuvîntului și am urmat exemple vii, din jurul meu. Nu e ușor, eu (de meserie) scriu despre probleme vii cu ajutorul unor exemple moarte. Dar îmi veți spune că și asta e o ironie, deci – e nerecomandabilă. Ziceam, așadar, că prea adesea, variantele în limbi străine ale unor studii despre teme specific românești dau cu bîta fidelității față de sursă în apele (niciodată limpezi) ale unui alt context cultural, iar rezultatele nu sînt doar ininteligibile pentru cititorul străin, ci și grăitoare pentru o întreagă filozofie ce stabilește norme și obligații ale „patriotului român adevărat”. Pentru acesta din urmă, dorul e musai intraductibil („the dor of death in Eminescu’s poems, anyone?”, „le dor de la mort, dans le folklore roumain…” și tot așa, incomprehensiunea fiind ea însăși o dovadă a simțirii românești, cea veche și adevărată). Și – favorita mea – adjectivul blagian al „mioriticului” e, musai (pardon pentru cuvîntul străin!), traductibil, de unde efectele despre care vorbeam la începutul articolului: „the mioritical space”, „l’alternance mioritique entre les collines et les vallées”, „il eroe mioritico della letteratura rumena”. Opac pentru oricine nu știe de Miorița (laie, bucălaie) sau de filozofia lui Blaga, „mioriticul” poate fi și un bun indicator al persistenței unui canon rigid, de valori aplicate mai degrabă punitiv celui ce se îndepărtează de ele, canon promovat de „bunul român” (aș zice „rromân”, dar tare mă tem că nici bietul Caragiale nu e agreat de asemenea specimene ale patriotismului local…).

Canonul respectiv stabilește – difuz și insidios, în cele mai diverse domenii – despre ce se poate și despre ce (mai ales) nu se poate vorbi critic, cu referire la toate cele românești. O teamă (primitivă) față de tot ce pare să atenteze la imaginea frumoasă, de vitrină, a patriei activează regulile unei corectitudini patriotice – pe care o numesc, mizînd pe statutul exemplar al adjectivului și pe analogia cu „political correctness”-ul de școală transatlantică, transnațională și postumană, o numesc, așadar, „mioritical correctness”. Promotorii ei sînt printre noi, gata să se încrunte și să înfiereze abaterile de la ceea ce „se face” sau „se spune” să scrii despre țara ta, despre cultura ta, despre istoria națională și alte atari subiecte mai degrabă dificile decît dragi specialistului. Mă refer la specialist, pentru că – profesoară de literatură română eu însămi și, pe de altă parte, fire dilematică – m-am văzut nu o dată admonestată aspru pentru nerespectarea corectitudinii mioritice.

Instanța ce admonestează e foarte diferită, de la un caz la altul, dar, întotdeauna (credeți-mă, am aproape 40 de ani de vechime în meserie...), ea se erijează în apărătoare a valorilor instituțio-naționale. Așa, de pildă, secretara de partid de la școala tinereții mele, admonestîndu-mă că am dat elevilor la teză să analizeze un pastel japonez, iar nu un poem care să preamărească frumusețile țării (da, s-a lăsat cu discuție și mustrare la director în birou, se putea lăsa chiar cu mai rele, am avut noroc…). Așa, după 1990, la o emisiune de radio dedicată aniversării poetului național, unde, intervievată prin telefon asupra planurilor mele de cercetare, am anunțat că mă interesează studierea mitizării zisului poet și istoria politică a acestui mit în secolul 20 românesc – și unde, printr-o răsucire de buton, am fost scoasă din emisie. După aceea, redactorul avea să se justifice, dojenitor: „Nu se face să abordați asemenea subiecte, și tocmai la aniversarea lui Eminescu!”. În perseverența mea de a mă dedica acelui subiect de studiu, aveam de mult prea multe ori să mă întîlnesc cu normativele corectitudinii politice, pe stil patriotic și românesc. Cînd am analizat pentru prima oară (era în 1999), într-o conferință, felul cum G. Călinescu își rescrie portretul eminescian din celebra Viața lui…, după instalarea regimului comunist, și cum schimbă în „roșu proletar” tot ce fusese, pe-acolo, inițial, „verde de tip carpatin”, un mare specialist al domeniului și profesor drag mie (o viață-ntreagă și încă o studenție, vorba cîntecului), tocmai el, m-a luat deoparte, mustrător ca un părinte jenat de nefăcuta discipolei: „Ioana dragă, cum ai putut să alegi tema asta?! Nu se face să vorbim despre asta, nu e recomandabil…” etc. Desigur că profesorul nu avea sprijinul unui set de norme scrise, că nu urma o recomandare oficială de a nu se releva oportunismul politic al lui G. Călinescu, ci urma difuza „corectitudine mioritică” și minunata expresie – la fel de mioritică, în impersonalul ei mustrător – „nu se face”.

Preocuparea mea pentru istoria mitizării lui Eminescu, transformat de posteritate în „poet național” și figură identitară (manipulată politic la greu, pînă astăzi), s-a concretizat, între timp, pentru mine, într-o viață de cărți și studii (primul datează din 1999, spuneam – cel mai recent, publicat la Paris, din 2019). Fiecare – primit de apărătorii corectitudinii politice cu gesturi ultragiate. Insistînd să vadă în asemenea cercetări nu privirea critică asupra unei construcții culturale majore a modernității românești, ci o amenințare la adresa „marilor valori ale neamului românesc și ale istoriei noastre”. Posibilitatea de a perpetua, la nivelul discursului public (instituțional, uneori), confuzia dintre spiritul critic al unui om de știință și profanarea unui simbol național mi se pare, în toate anecdotele întîlnirii mele, ca eminescolog, cu „corectitudinea mioritică”, semnul unei defecțiuni mult mai profunde și, din această pricină, mai grave decît o gîlceavă pe teme literare. Capacitatea de a construi o privire critică asupra propriilor sale forme istorice este o dovadă de maturitate a oricărei culturi. Poate că „subiectul eminescian” – ca și „subiectul relațiilor culturii cu dictatura comunistă”, alt generator de perspective incorecte mioritic, căci adesea non-eroice… și lista poate continua –, poate, spun, că acest subiect e, în mod special, revelator pentru asemenea imaturități ale culturii române.

Ca să rămîn la această arie a exemplelor, voi încheia spunînd că, în marele Dicționar enciclopedic – Mihai Eminescu, publicat de acad. Mihai Cimpoi (cu o prefață de acad. Eugen Simion, Ed. Gunivas, Chișinău, 2012), mă aflu enumerată în mod repetat printre „detractorii poetului” (compania e bună: Mircea Cărtărescu, Virgil Nemoianu… să tot fii acolo!), pentru a fi scris „articole cu accente denigratoare” (e vorba, nenumite în text și niciodată citate la bibliografia eminescologică, tocmai de studiile mele consacrate mitizării poetului național). Implicit, distinsul academician se erijează în apărător al unor valori naționale despre care aflăm – de la el, că nouă nu ne dădea-n gînd… – că ar fi amenințate. De cine? De spiritul critic (…în cultura română)? Așș, ia, de niște detractori acolo, niște terchea-berchea.

Carele recunosc și semnez, mioritically yours,

Ioana BOT

Ioana Bot este profesor de literatură română la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A îngrijit, împreună cu Cătălin Cioabă, ediția Mihai Eminescu, Versuri din manuscrise (Humanitas, 2015).

Foto: wikimedia commons

Mai multe