Mioriţa aroganţilor
Mie, unuia, mi se pare tare ciudat să punem în vîrful mitologicalelor românești taman Miorița. Nu recunosc în celebra baladă nimic din lumea noastră. Nu se raportează nimeni, niciodată, în vreun context lumesc, la povestea nefericitului cioban abulic. Dimpotrivă, doar dacă un adversar, un dușman sau doar un tip antipatic refuză să moară cînd ne dă nouă prin gînd, abia atunci lumina neagră a Mioriței dă în clocot. „De ce nu poate stimabilul să se dea bătut, să dispară, să se stingă ca o lumînărică și ne tot încurcă fengșuiul? De ce nu e un bun român? De ce nu înțelege că nu are ce căuta pe lumea asta? Iar dacă înțelege și dispare, dracului, din cale, jur că am să-i fac cele mai înălțătoare funeralii, am să vărs chiar și o lacrimă.“ Aici, aroganța ipocrită neaoșă e la ea acasă. Cam așa merg lucrurile.
Cinstit să fiu, Miorița mă duce cu gîndul mai degrabă la Piesă neterminată pentru pianina mecanică, cînd vine la conac un mujic de hăt, departe, să-i ceară doctorului ajutor, că îi naște nevasta, dar copilul nu prea iese. Doctorul nu vrea să plece la datorie, că e petrecerea în toi și nu se face să lase damele necurtate. Iar mujicul stă în ploaie, stă și așteaptă cu orele. Cînd află că vraciul nu-i disponibil, că vremea e mizerabilă, că e drum lung, își acceptă soarta cu stoicism, în loc să-i spargă capul. Pleacă, mulțumind medicului că, totuși, a binevoit să stea de vorbă cu el. Mioriță laie, laie, bucălaie. Sau, de ce nu, îmi mai aduce aminte de zicala orientală, indiană, se pare, conform căreia dacă stai suficient de mult timp pe malul rîului, fără să faci nimic, vei vedea cadavrul dușmanului tău plutind la vale. Sau ar mai fi o mică japonezărie, tot dintr-un film, al lui Masaki Kobayashi: Seppuku. Dar numai prima parte, cea cu pumnalul de lemn. Că, în partea a doua, puteau să se fi rugat o mie de măicuțe cu minți rătăcite, nimeni nu l-ar fi împiedicat pe bătrînul ronin să-i lichideze pe ticăloși. Pe scurt, Miorița nu are nimic „românesc“, așa cum înțelegem românismul cotidian, dacă nu sîntem ipocriți ori aroganți. Că una e ce sîntem, zicem și facem, și alta – ce credem sau ce ne place să credem. Resemnați, nu, dar fataliști, da (cum zicea Călinescu că l-ar fi privit Caragiale pe Eminescu: „Un Mitică sumbru, corect gramatical“). Nu uităm nimic, nici un afront, nici o măslină, nici o laudă (care ni se cuvenea de drept) risipită aiurea. Nu ne calcă nimeni pe bombeu. Nici americanii, nici rușii, nici bozgorii!
Apoi, e o contradicție ascunsă în poveste. Ciobanul condamnat de criminalii pizmași are oi mai multe, mîndre și cornute, și cai învățați, și cîini mai bărbați. Păi, toate astea au o ciudată rezonanță în contemporaneitatea capitalistă. Ca să ajungi ăl mai primul de pe colinele blînde ale lui „deal-vale“ trebuie să te zbați, să muncești, să te descurci. Trebuie să ai talent de antreprenor. Unde ați mai văzut antreprenori melancolici și fataliști? Poate doar la psihiatru! Ei, după atîta amar de încordare a puterilor, nu-i oare straniu să asculți o oaie care vorbește și care, ca o Pithie îmblănită, mai poate ghici și viitorul, și să nu pui mîna pe ghioagă să-ți aperi avutul? Așa face micul capitalist român, chit că are butic, chit că are fabrică. Oare să fie vorba, cum cred orășenii pricăjiți, cărora Blaga le-a dat cu leuca sătească în moalele capului, de faptul că veșnicia s-a născut la sat, iar țăranul românesc e cuminte, temător, supus și boicotează istoria? Mare ciudățenie să-l crezi pe Blaga, dar să nu belești ochii la Rebreanu sau Preda, unde pentru pămînt se face moarte de om. Sociologia vorbește despre satul românesc ca de un loc al pierzaniei, al dezmățului, al foametei și al promiscuității. Dar e mai frumos, mai trendy, mai cool să crezi că Paradisul e pe-aici, pe-aproape, decît să accepți că e doar intangibil și imposibil.
Așadar, Miorița nu-i de pe la noi. Poate că poetul popular s-a lăsat fermecat de o viziune. Poate e la mijloc o poveste de dragoste nespusă la timp. Miorița o fi vreo fată de-mpărat blestemată. Ciobanul o fi vreun avatar al vreunui călător prin stele. Doar că, bată-i să-i bată de rapsozi, nici unul nu s-a-nvrednicit să ne spună și cealaltă poveste.
Florin Iaru este scriitor.