Minor. Sol Minor

21 iulie 2010   Tema săptămînii

Datorită părinţilor, dar şi anturajului, am crescut într-un ecumenism cultural fără limite. Nici măcar pentru o clipă n-am întrezărit vreo contradicţie, concurenţă sau nepotrivire de caracter între Pink Floyd şi Mozart, între Rembrandt şi Andy Warhol, între Zboară cocorii şi Blow Up. Evident, o melodie sau alta putea să placă sau nu oricăruia dintre noi, dar nu din cauza apartenenţei la un gen, specie, stil.

Pe la 13 ani am făcut un crush pentru Cireşarii lui Constantin Chiriţă – carte pentru copii şi tineri rămasă fără termen de comparaţie în literatura română pînă azi, o jumătate de secol după ce-a fost scrisă. Am citit fiecare volum de vreo douăzeci de ori, poate treizeci chiar, din scoarţă-n scoarţă. Unul dintre ele l-am recitit ultima oară acum cîteva luni. Atunci, în adolescenţă, după Cireşarii a urmat Estetica lui Benedetto Croce. Nu era o încercare de compensare, nici vreun teribilism. Pur şi simplu mi-o recomandase un prieten şi în gaşca noastră se dezbătea tema. Aşa mergeau lucrurile.

Am rămas cu gura căscată atunci cînd am înţeles că, pentru unii, ar exista genuri literare minore şi majore. Era cam în aceeaşi perioadă în care începeam să aflu, stupefiat, că pentru unii ar avea vreo importanţă etnia. În anturajul meu, subiectul nu exista. Cum nu exista cel al stării materiale sau al poziţiei sociale. Habar n-aveam cît cîştigă tata – nici părinţii altora (ştiam în schimb multe preţuri, căci eram trimis la cumpărături). Tatăl unei prietene era consul la Madrid. Era o informaţie cu exact aceeaşi greutate ca aceea că e brunet.

Horribile dictu

La vremea respectivă descoperisem deja SF-ul, pe toate căile, de la Nebuloasa din Andromeda la Asimov, dar şi uitatul Camil Baciu (Revolta creierelor); umorul – de la Zoşcenko, Ilf şi Petrov la Jerome şi Allais, dar şi Karinthy Frigyes; în fine, genul poliţist – de la Agatha Christie la Raymond Chandler. Cum ar fi putut vreunul dintre aceştia să reprezinte ceva minor!?

Ceva mai tîrziu am dat peste Carrie a lui Stephen King. Au trecut de atunci destui ani şi am citit destule cărţi de King ca să pot spune cu certitudine că aversiunea şi chiar dispreţul faţă de el au drept singure explicaţii invidia, dar şi incapacitatea de a înţelege că o carte e şi un produs, deci, ca oricare alt produs, are nevoie de marketing. Ironic, refuzul unora de a accepta că nu există nici o contradicţie între valoare şi succes n-a făcut decît să sporească succesul lui King.

Nota bene: între valoare şi succes nu există o contradicţie, dar nici o altă relaţie. Valoarea nu implică succesul, dar nici insuccesul nu probează valoarea!

Stephen King a scris cărţi foarte bune (Carrie), potrivite (Povestea lui Lisey, care nu e horror), slăbuţe (Mobilul) şi, poate, unele jenante. Aş zice că e valabil pentru aproape orice scriitor. Dacă vreţi să ne prostim de tot, putem să stabilim criteriul procentual: cît la sută dintre cărţile unui autor sînt bune. Dar poate ar trebui să calculăm nu la volume (unde Margaret Mitchell, Giuseppe Tomasi di Lampedusa şi Axel Munthe ar cîştiga de departe, un şut – un gol), ci la pagini. Sau mai bine la fraze, nu?

Unul dintre cele mai simple lucruri este să pui etichete. Spui „horror“, ridici din umeri sau strîmbi din nas şi, gata, nu mai e nimic de adăugat. Dar e o mică problemă: şi Abatorul numărul 5 al lui Kurt Vonnegut poate fi încadrat la horror, nu?

Necitit, deci genial

În realitate, există cărţi bune şi cărţi proaste în toate genurile – dacă împărţirea în genuri, stiluri, curente, specii are, de la început, vreo relevanţă axiologică.

Un caz simpatic este cel al literaturii cu temă sexuală. Amatorii de categorisiri ar fi expediat de mult la coşul de gunoi şi acest „gen“ – mai ales că o parte din literatura contemporană pare să le dea dreptate – dacă, fir-ar să fie, n-ar exista cărţi excepţionale, cu tentă sexuală, de cîteva sute de ani încoace.

Un alt caz drăguţ este cel al romanelor de tip telenovelistic. Zici telenovelă-n scris – zici Danielle Steel şi Sandra Brown. Dar Arthur Hailey? Roţi sau Mînuitorii de bani nu sînt cumva din acelaşi gen? Doar că de mult mai bună calitate.

Însă e şi mai şi! Nu numai că nu există genuri care să genereze doar producţii de doi lei, dar nici unele care să asigure valoarea. S-au scris şi s-au tipărit volume mediocre, submediocre sau inepte în orice gen şi în orice curent literar.

În paranteză fie spus, în muzică lucrurile sînt şi mai complicate, căci s-ar putea ridica la un moment dat problema dacă nu cumva o bucată scrisă într-o cheie minoră nu e mai puţin frecventabilă decît una compusă în cheie majoră...

El major  şi ea minoră...

În fine, dacă există totuşi vreo subspecie literară minoră prin toate părţile ei, întrebarea firească ar fi cum ajunge, biata, la majorat, să-şi cîştige toate drepturile cetăţeneşti? Şi, pe de altă parte, ce se-ntîmplă dacă vine de se-ntîlneşte un gen serios cu o literatură din asta, ne-nvăţată? Probabil păţesc ca-n Topîrceanu (poet minor şi el, pentru mulţi, by the way): „Şi-ntr-o fină discordanţă / Cu priveliştea sonoră, / Merg aşa, cam la distanţă, / El major şi ea minoră...“ 

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist.

Mai multe