Ministrul Economiei de la Dîlga

În 2010, Fundaţia Soros împreună cu Fundaţia Pestalozzi derulau un proiect în mediul rural, prin care ofereau cursuri de antreprenoriat social. Printre cele mai bune planuri de afaceri înscrise în urma acestor cursuri se afla şi cel al lui Gheorghe Percu din satul Dîlga, comuna Dor Mărunt. În cinci ani de zile, Percu ar fi trebuit să ajungă la un număr de 25 de angajaţi. Pînă de curînd ajunsese la trei. Astăzi, i-a rămas unul singur, dar nu pentru că nu ar fi făcut treabă. Ci pentru că un antreprenor „brunet“, aşa cum îi place lui Percu să zică, nu are un drum facil în afaceri. 

În urma proiectului depus în 2010, Percu a înfiinţat Asociaţia AdProd, o întreprindere socială cu mai multe componente, legate una de cealaltă, şi cu un plan de dezvoltare bine pus la punct. Pentru început, Percu s-a uitat la nevoile comunităţii. Majoritatea locuitorilor din Dîlga fac focul în sobe cu lemne. Satul nu a fost racordat la reţeaua de gaze, aşa că un depozit de lemne şi comercializarea acestora către oameni a fost prima lui opţiune. Percu achiziţionează lemne de la două depozite din apropiere cu circa 330 de lei metrul cub. Preţul final, care include încărcat/descărcat, transport şi tăiere, ajunge la 420 de lei. Are clienţi cărora le duce lemne direct, dar ca să supravieţuiască face şi ture prin sat şi comună din poartă-n poartă. 

Şi ce legătură au lemnele de foc cu economia socială? – poate vă întrebaţi deja citind pînă aici. Aici, definiţia lui Gheorghe Percu trece dincolo de orice manual sau convenţie internaţională. Şi e, de altfel, mult mai realistă. Termenul „economie“ are pentru expertul pe probleme de romi o semnificaţie mult mai directă şi mai concretă decît atunci cînd e folosit de politicieni. Percu înţelege prin asta „a face o economie“. Concret: „În loc să plăteşti la oameni ajutor de şomaj sau ajutor social, nu e mai bine să le faci locuri de muncă? În loc să cheltuiesc cu ei, nu mai bine iau bani de la ei prin impozite? Este o economie?“. 

Este. Dar partea socială? Aici, asociaţia lui Percu prestează servicii pentru categorii defavorizate şi grupuri vulnerabile. „Romi sau ne-romi“, spune bărbatul apăsat. Asociaţia AdProd a fost ajutată să se înfiinţeze, aşa că serviciile sociale sînt felul ei de a răsplăti comunitatea. Pe primul punct al planului său de afaceri, Percu nu are mult spaţiu de manevră, dar asta nu-l opreşte. Ce poate oferi este transport gratuit de lemne şi manoperă, adică tăiat şi depozitat de lemne. Ajută patru familii nevoiaşe în fiecare lună. Percu se implică însă şi în alte servicii sociale cu autoutilitara pe care o are la dispoziţie. 

Mai multe fundaţii au ajutat la Dîlga şi Dor Mărunt peste 200 de familii cu donaţii de mobilier şi haine. Toate astea trebuie aduse la oameni, montate, împărţite. Percu şi utilitara sînt mereu la datorie. Planul său era însă mult mai ambiţios. 

Vara, lemnele de foc nu merg bine, dar un atelier de tîmplărie ar fi reprezentat o ocazie bună de desfacere de produse şi locuri de muncă pentru comunitatea locală de romi. Voia să facă mobilier de grădină, scînduri de gard, mobilier de interior. Intenţiona să le vîndă la preţuri „sociale“ pentru oricine nu-şi poate permite ceva de la marile magazine sau mobilă la comandă. 

Apoi, Percu s-a uitat mai atent în jur şi şi-a aplecat atenţia către specificul zonei rurale în care trăieşte. Multă lume se ocupă cu creşterea de animale, aşa că planul său de afaceri avea o a treia componentă: un incubator de ouă. Voia să vină în sprijinul oamenilor cu o capacitate de 1500-2000 de ouă. Fie oamenii plăteau o sumă modică şi îşi luau puii, fie, dacă nu ar fi avut bani, puteau să plătească la asociaţie înapoi în animale ajunse la maturitate. Şi aşa ar fi ajuns la ultimul pinion din angrenaj: o linie de sacrificare de păsări. În total, 25 de angajaţi într-un termen de cinci ani. „Economie.“ 

După primul an de activitate, Gheorghe Percu găsise finanţare pentru utilajele din atelierul de tîmplărie. Forţă de muncă avea. Comunitatea de romi din Dîlga e formată din rudari, meşteri în lemn, „moştenitorii lui Brâncuşi“, aşa cum îi descrie Percu. Depusese hîrtiile, aprobarea o primise, dar îi lipsea un lucru: terenul. Nu avea bani să achiziţioneze un teren, nu avea bani să se înscrie la licitaţie la primărie. Spera la ajutor de la primărie pentru că „vorb’aia, sînt o întreprindere socială. Fac ceva pentru comunitate. Şi avem şi planuri de afaceri bune, realiste. Altfel, de ce ne-ar fi dat UE bani să ne înfiinţăm?“. 

Teren există la Dîlga, chiar aproape de casa lui Percu. La capătul unei străzi, la marginea unui cîmp unde lumea acum aruncă gunoaie, antreprenorul social ar fi putut să se extindă şi să facă „economie“. Primăria însă nu a găsit fie de cuviinţă, fie instrumentele legale prin care să sprijine dezvoltarea comunităţii pe care trebuie să o administreze. Ori licitaţie, ori concesiune. Banul jos. „Dar de ce nu se poate să primesc o mînă de ajutor la început de drum? Măcar cinci ani dacă m-ar fi scutit de impozite şi plată, ca apoi să am cu ce participa la o licitaţie, am fi reuşit să facem ceva bine“, spune Percu. Şi adaugă că „terenul nu e al meu, e al asociaţiei. Sîntem 28 de membri fondatori, iar atelierul şi tot restul ar fi intrat în patrimoniul comunei, nu la mine acasă“. 

Ascultîndu-l pe Percu vorbind despre comunitate, am impresia că vorbesc cu primarul

al satului. Se gîndeşte la reducerea sărăciei, la locuri de muncă şi la scăderea numărului de VMG-işti. Poftim? „Cei care stau pe venit minim garantat“, îmi răspunde sfătos, înainte să se întrebe dacă „banii pe care i-am primit noi, la început, nu cumva nu au fost daţi fără folos? Eu am promis ceva, dar nu am nici o posibilitate să continui ce trebuie să fac pentru că mă împiedic de primărie.“ 

Propunerile lui Percu nici nu ajung în Consiliul Local, rămîn la stadiul de discuţie şi promisiuni. Experienţa cu o astfel de atitudine e una dureroasă pentru el. Pe fondurile ONG, de exemplu, asociaţia trecuse de prima fază a unui proiect de construire a unei baze sportive pentru copiii din sat, în valoare de 75.000 de euro. Avea proiectul, avea consultanţă de la o firmă, avea aprobare pentru finanţare, trebuia doar să încheie un parteneriat cu primăria pentru a obţine terenul. Nu s-a putut. Finanţarea a fost pierdută. „Puteam să ducem copiii acolo, să nu mai stea pe telefoane şi prin baruri. Puteam să facem locuri de muncă.“ În Dor Mărunt, conform direcţiei de asistenţă socială, 600 de persoane sînt VMG-işti. Dintre aceştia, jumătate sînt romi. 

În Dîlga, dacă ieşiţi de pe drumul principal, străzile sînt pietruite. Opera e tot a lui Percu, proiectul depus de el în valoare de 150.000 de euro a fost finanţat tot de o fundaţie. Planul era însă mai mare.  Asociaţia a cerut sprijinul primăriei pentru transformarea unor traverse de cale ferată în borduri. Ideea implica şi comunitatea, în sensul în care fiecare familie s-ar fi ocupat voluntar de amplasarea traverselor în faţa propriei case. Fundaţia finanţatoare era de acord să dea bani, într-un al doilea proiect, pentru asfaltarea străzilor. Că nu s-a întîmplat din cauza lipsei de acţiune a autorităţii locale mai poate fi acum o surpriză? 

„Noi, romii, sîntem văzuţi ca oaia neagră a societăţii. Unii fac discriminare pozitivă, ne ajută cu astfel de programe ca să ajungem să fim egali. Dar dacă eforturile de la început nu sînt susţinute apoi de autorităţi, ajungem ca ele să fie anulate în timp“, spune Gheorghe Percu. „S-au investit sume de bani, dar apoi nu se ocupă nimeni să sprijine dezvoltarea pe termen lung. Lasă, dă-i încolo, că or veni şi alte finanţări pentru romi. Dar de ce nu o gîndim ca lumea cap-coadă? Dacă nu ne asumăm această răspundere, banii de ce îi mai luăm?“ 

Percu e de părere că a lua bani europeni şi a-i monitoriza doar pe perioada de implementare a proiectului e inacceptabil. „Mai bine dau banii în alte părţi, unde există persoane responsabile care vor să facă ceva cu ei.“ Acum, că se apropie alegerile locale, Percu estimează că şansele de a primi un sprijin pentru dezvoltarea întreprinderii sale sociale cresc puţin. Are promisiuni noi, probabil va fi şi ceva pus pe hîrtie pînă la vot. Problema e ce se întîmplă după alegeri, „cînd lumea brusc nu te mai cunoaşte şi îţi întoarce spatele“. Şi impresia generală pe care Percu o respinge cu fermitate: „Noi nu ne-am născut ca să fim hoţi. Unii romi fac probleme, într-adevăr. Aceştia trebuie trataţi ca indivizi, iar legea trebuie să se aplice. Dar faptul că sîntem bruneţi nu-i dă dreptul nimănui să creadă că întreaga noastră etnie e oaia neagră a acestei ţări“.

Laurenţiu Colintineanu este senior editor multimedia la EurActiv.ro. 

Foto: L. Colintineanu