Mîndru că sînt modest
„Modestie, modestie,
Cît de rară-mi ești tu mie…“ (Folclor urban)
Dac-am înțeles eu bine, de-a lungul anișorilor de viață petrecuți pe aici, ca o fată-domnișoară-domnișoară bătrînă-femeie-doamnă-decît o femeie… bine-crescută ce mă aflu, modestia se vede mai ales atunci cînd nu este. Lipsa de modestie se sancționează ușor – și, mereu, prin preajmă, stă cineva gata să o facă, în aplauzele drept-gînditorilor, vigilenților și înalt-moralilor din public. Prezența modestiei între calitățile cuiva este arareori lăudată „pe loc“; falsa modestie, dimpotrivă, e apreciată sus și tare, într-un adevărat balet de socializări „bine crescute“: el se face că i modest, eu mă fac că îi cad în plasă… Cum, astăzi, norma socială este, tot mai mult, una a exhibării talentelor proprii, a „ieșirii în față“, a însumării (statistice, că tot se poartă perspectivele cantitative) semnelor de admirație față de persoana cuiva (adevărații influencer-i știu despre ce vorbim mai bine ca oricine, probabil, dar se abțin acum – din modestie…), modestia devine un comportament (dezirabil din punct de vedere etic) tot mai greu de circumscris. Modeștii riscă să nu aibă follower-i, ceea ce le subminează amarnic credibilitatea, pe sticlă ca și-n paginile tipărite. Ne lăudăm cu împlinirile noastre către toată lumea, am ajuns să considerăm adevărate succese personale întîmplări în care singurul nostru merit este cel de a fi fost de față (vezi flora spontană pozată pe Facebook), ba chiar sinceritatea cu care declarăm lumii întregi (pe pereții rețelelor sociale) că NU am făcut nimic, că NU ne reușește te miri ce, toate acestea devin prilejuri de a primi lauda celorlalți. Pentru autenticitatea confesiunii, măcar, dacă nu pentru reușită. Pentru reușita fotografiei (datorată smart-phone-ului, cel mai adesea) ce oferă laudei tuturor, apropiați și depărtați de noi, un moment în care lumea din jurul nostru face „ce face demult“ (vorba poetului), iar noi primim aplauze pentru a o fi surprins în firescul acțiunii. De la cine primim aplauze? De la cei ce ne admiră. De ce vrem să fim admirați de un public tot mai larg? …Și așa mai departe, chestiunea lipsei de modestie a comportamentelor încurajate de rețelele sociale (și a adicției lor) e un subiect mult prea gingaș pentru o tratare grăbită.
Sub presiunea unor asemenea (noi) convenții sociale, locul modestiei se redefinește și el, desigur. Ea presupune, prin definiție, discreția și anonimatul (celui care o dovedește în acțiunile sale) – dar ce te faci, coniță, cînd lumea noastră detestă anonimatul și cere să fie identificat fiecare chip și persoană care face, ce face, cum face și mai ales… cîte like-uri primește de pe urma facerilor sale (de bine)? Binefăcătorul anonim devine o categorie tot mai rară, modestul slujbaș trece neobservat (în schimb, se vorbește mult despre slujbașii cei răi sau leneși sau pur și simplu nededicați slujbei lor…), colegul discret-eficient rămîne în penumbra incertă dintre recunoștința noastră (cum să îi mulțumesc?) și suspiciunea de care, iarăși cu asupra de măsură, lumea noastră e bolnavă (ăsta vrea ceva de la mine? e prost la cap sau e bun la suflet? de ce mi-a făcut un bine? etc.).
O fi și aceasta – incapacitatea noastră, tot mai evidentă, de a premia modestia – un semn de boală a lumii, îmi zic. O societate bolnavă cere și crede în salvatori și eroi providențiali, în tăieturi de sabie (sau de bisturiu…) prin urzeala rea a destinului, o societate bolnavă nu mai acordă importanță modestului lucru bine făcut, ca unei pietre de temelie a propriei construcții sociale (eventual, durabile). Celor care „fac“ li se cer miracole imediate, cu o foame încrîncenată și de presiunea mediatică, antrenînd, pe cale de consecință, o scoatere a lor în avanscenă, unde stau vedetele, cei faimoși și iubiți. Cei care se fac că lucrează, oportuniștii sistemului, vor mima „miracolul“, căutînd să atragă toate privirile, pentru că asta e ceea ce îi interesează, de fapt, nu temeinicia respectivei (mimate) faceri.
Ajunge să ne uităm la rafturile cu literatură motivațională, unul din genurile cele mai bine cotate astăzi, pe tot globul. Sute și mii de titluri (cu mii și milioane de exemplare vîndute) se oferă să ne învețe cum să devenim lideri, cum să nu ne temem de nimic, cum să privim în față dezastrele de tot felul, cum să cucerim orice (lumea, o persoană anume, comenzile mașinii de spălat vase sau poporul ce ne poate vota…); nimeni nu ne învață „cum să fim modești“. Vă imaginați un titlu precum Modest și fericit, să vă spun cum am reușit asta, în rafturile literaturii de gen? E – ar zice unii – un adevărat oximoron; sau o fi o antifrază? Cu modestie recunosc că ezit în a identifica figura. Poate și din pricina rarității ei.
Modestia presupune „să taci despre tine însuți“. Cum adică „să taci“, într-o epocă în care storytelling-ul se învață cu o disperare demnă, desigur, de subliminalul sentiment al sfîrșitului (lumii, culturii, resurselor, moralei etc., take -your pick). Cum să fii modest, cînd imperativul salvator e să te povestești pe tine și experiențele tale, să mărturisești nemărturisitul „într-o poveste destinată celorlalți“, cu artă – desigur, dar oferindu-te privirii celorlalți, în speranța de a le provoca (între altele) admirația. Și, iarăși, simt că mă pierd printre nuanțe: cînd devine „povestirea (publică) de sine“ o adevărată „laudă de sine“? Profesorul de literatură din mine mai că le-ar considera sinonime implicite. Puteți începe o poveste-mărturisire cu „să vă spun cum am fost eu modest odată…“ (…și mi-a trecut)? Sau cu „sînt un om priceput în meseria mea, dar modest, la locul meu…“ (…ceea ce am venit acum să vă povestesc cît de extraordinare lucruri pot face)?
Ce rămîne, așadar, din modestie, în veacul afișării sinelui, a ego-mesajelor și a narcisismului? Cum să construiești ceva, orice, bine, fără să aștepți o răsplată, în epoca lui „instant gratification“? Modestia presupune o investiție etică de lungă durată – și una fără o mulțumire finală obligatorie, alta decît cea eventual scrisă în catastiful Sfîntului Petru, la intrarea în Rai. E o virtute înrudită cu răbdarea, curajul, abnegația și altele asemenea, nici una dătătoare de vizibilitate instant sau de faimă rapidă. O mai practică cineva? Aici se află și una din principalele dificultăți în a o sesiza – a o analiza –, a o expune: omul modest nu se va lăuda cu modestia lui. Virtutea lui trebuie să fie văzută – și, eventual, premiată – de ceilalți. Ce vi se întîmplă mai des: să lăudați modestia aproapelui sau să vă plîngeți că nu vă apreciază ceilalți calitățile? Fiecare cum i-i voia despre asta samă deie-și, zice o vorbă veche și-nțeleaptă.
Ioana Bot predă literatură română la Universitatea „Babeș Bolyai“ din Cluj-Napoca.
Foto: Thomas Hawk, flickr