Minciuna academică

4 martie 2015   Tema săptămînii

Minciuni conjugale, minciuni parentale, minciuni stradale, minciuni familiale; minţim la serviciu, minţim în vacanţă, minţim la birou, minţim acasă, minţim la telefon, minţim în scrisori, minţim tăcînd, minţim vorbind, minţim în felurite moduri şi de nenumărate ori. Minţim de plăcere, de nevoie, prin omisiune; minţim grosier sau cu stil, minţim cu candoare sau penal, minţim, minţim, minţim. 

Ne minţim că

şi minţim cît cuprinde în numele unui bine mai mare. Minciuna face parte din textura cotidianului şi nu are sens să ne minţim despre acest lucru. Sîntem vinovaţi, desigur în grade diferite, în funcţie de minciuna practicată. Dar forma cea mai gravă de minciună îmi pare cea academică. Ştiinţa ar trebui să urmărească un singur mare scop:

Aici scopul nu mai scuză mijloacele, nu putem spune că minţim pentru a afla adevărul. Nu putem susţine rezultate eronate în numele adevărului. Nu putem plagia în numele adevărului, după cum nu putem muşamaliza sau chiar „aranja“ date şi rezultate în numele adevărului. Mă rog, putem, dar ne minţim că am fi în slujba adevărului.

De exemplu, pot înţelege de ce unele sondaje de opinie sînt „periate“, ele fiind necesare pentru a susţine cumva un anumit candidat. Problema e că cei care le girează din punct de vedere ştiinţific sînt iremediabil compromişi. Aceştia mint, iar minciuna în spaţiul academic atacă exact fundamentul oricărei ştiinţe, mai precis prejudiciază aflarea adevărului. Dacă se face o cercetare sociologică şi faptele ulterioare nu confirmă rezultatele acesteia în marja de eroare acceptată şi prognozată, autorii sînt fie ignoranţi, fie slujesc alte scopuri decît adevărul. În ambele cazuri prejudiciază aflarea adevărului şi în ambele cazuri sînt descalificaţi ca oameni de ştiinţă. În ambele cazuri ne mint că sînt oameni de ştiinţă. 

Dar forma cea mai monstruoasă şi sistematică de minciună academică îmi pare cea legată de doctorat. Doctoratul e un fel de învestire întru adevăr. Eşti „uns“ ca cercetător viabil şi veritabil. În clipa cînd acest lanţ de transmitere a adevărului este viciat, sistemul însuşi este în pericol de destrămare. Un doctorat viciat nu este un simplu furt, este însăşi certificarea hoţiei în spaţiul academic. Şi vinovatul principal nu-mi pare a fi atît doctorandul, care poate încerca în felurite feluri să ajungă cît mai repede şi mai facil doctor, cît marea vină e a conducătorului de doctorat, acel

care îşi dă girul că lucrarea aduce o contribuţie originală şi că astfel doctorandul poate fi „uns“ drept cercetător veritabil. Lanţul adevărului se rupe exact cu complicitatea verigii slabe a unui conducător de doctorat care viciază întreg sistemul. Dar lucrurile nu se opresc aici. Dacă doctorandul plagiază şi coordonatorul acceptă acest lucru, doctoratul tot nu s-ar putea obţine fără complicitatea referenţilor care îşi dau şi ei girul cu privire la lucrarea în cauză. Complicitatea aceasta e de-a dreptul monstruoasă căci avem de-a face cu o încrengătură mizerabilă de interese meschine şi conjuncturale care primează în faţa aflării adevărului. Minciuna naşte minciună şi minciuna este aici tripartită: minte doctorandul, minte conducătorul de doctorat şi minte şi comisia de susţinere. Deci se minte în grup, se minte sistematic. Astfel se constituie un grup infracţional în spaţiul academic. 

O altă formă de minciună academică priveşte calitatea actului de predare şi învăţare. Sistemul verifică acest lucru printr-un organism special acreditat în acest sens (la noi, acesta este ARACIS – Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţămîntul Superior), care evaluează şi acreditează la rîndul ei universităţile. Problema e că şi aici cumva minciuna şi-a băgat coada, astăzi sistemul fiind foarte tehnicizat şi formalizat. Acoperiţi sau chiar sufocaţi de documente, spunem că „verificăm“ relaţia vie de învăţare prin indicatori cantitativi. Calitatea se reduce astfel la cantitate. Dar e o minciună! Ar trebui mers la cursuri, văzute şi evaluate procesele educative ca atare şi nu evaluate circumstanţele învăţării (cîte cărţi, scaune sau locuri la bibliotecă avem…). Este o minciună pentru că ceea ce interesează în definitiv este să vedem efectiv cum se fac lucrurile şi nu doar să verificăm cum acestea sînt justificate. Acest lucru se întîmplă şi în cazul proiectelor de cercetare. Nu mai contează rezultatele ştiinţifice, ci modul în care justificăm producerea lor. Nu facem astfel decît să generăm şi mai multe documente justificative, pierzînd timp şi energie pentru completarea lor în detrimentul cercetării ştiinţifice efective. E trist, dar şi aceasta e o formă de minciună academică. Ne minţim reciproc că facem treabă de calitate. 

Interesant este că aceste metehne sînt cultivate încă din copilărie, cînd ni se cere să repetăm pînă la dezgust poezii celebre şi nu, eventual, cum ar fi de dorit, să facem noi poezii. Bune sau proaste, acestea ar fi măcar ale noastre. Iar dacă nu poezii, măcar să arătăm că putem rezolva nişte probleme logice. Dar nu, eşti privit ca deştept dacă ai memorie bună şi poţi reproduce diverse chestiuni. Eşti genial dacă ştii toate capitalele lumii, dacă poţi recita mecanic poeme întregi şi dacă mintea îţi este populată de date istorice exacte. Dar oare aşa stimulăm creativitatea şi originalitatea? Devenim realmente mai competitivi prin simpla memorare? Nu cumva plagiatul ne este sădit prin această minciună încă de mici, aşa încît copiatul la examene să devină mai apoi titlu de glorie printre colegi? Stai cuminte şi repetă, asta e tot ce ni se cere. Atunci de ce ne mirăm că sistemul se autoreproduce în acest sens şi că „virtutea“ copiatului ne este dată prin minciună încă de mici? E clar că şi mai tîrziu, cînd o să ni se ceară originalitate, noi vom răspunde prin „plagierea“ unor autori importanţi. Creativitatea noastră este redusă şi apreciată drept modalitatea prin care putem să copiem mai bine, prin care putem să inserăm şi să „repetăm“ ce au spus alţii mai bine ca noi. Desigur, repetiţia şi deci memorarea este baza oricărei învăţări, dar pentru a duce lucrurile mai departe nu trebuie să ne oprim aici.

A învăţa astăzi de la un profesor nu mai însemnă, ca odinioară, atît a primi informaţii noi, cît a învăţa cum să le găseşti şi utilizezi. Înconjuraţi de un ocean de informaţii, contează cel mai mult să învăţăm să navigăm prin ele, partea formativă fiind astfel mult mai importantă decît partea informativă a învăţării. Dar cum o prindem şi o evaluăm pe aceasta? Ne minţim că prin documente. Dar cum putem „prinde“ entuziasmul şi priceperea unui dascăl de a sădi întrebări şi căutări? Cum „surprindem“ creativitatea şi competivitatea? Prin documente? 

Cariera universitară stă şi ea tot sub semnul minciunii cantitative. Nu mai contează efectiv ce scrii, ci cît scrii, cîte şi ce fel de lucrări ai. Ai nu ştiu cîte cărţi şi lucrări indexate în anumite baze de date, eşti viabil. Desigur, acea indexare asigură o minimală îndeplinire a unor standarde de calitate, dar cred că avem de-a face tot cu o minciună academică în acest caz, sistemul fiind interesat cu precădere de date cantitative despre evoluţia cercetătorului şi nu de rezultatele acestuia. Cu ce e mai bun cineva care are patru tomuri groase pe care nu le citeşte nimeni decît un altul cu două lucrări mici, dar substanţiale şi provocatoare, care sînt cu adevărat nişte rezultate remarcabile în domeniu? 

Un indicator al gradului de minciună din sistemului nostru academic este, cred, şi perimarea instituţiei scrisorii de recomandare şi a evaluării colegiale în genere. Acest lucru este foarte important într-un mediu academic sănătos, căci dincolo de prietenii şi adversităţi personale, ca specialist, trebuie să fii în stare să produci o radiografie cît se poate de exactă a rezultatelor unui alt cercetător într-un anumit domeniu familiar ţie. Această judecată şi responsabilitate la rece este obnubilată la noi de „căldura“ apropierii de personaj sau de alte considerente decît cele strict legate de performanţele academice. Deci să nu ne mai minţim – fiindcă minţim des –, dar măcar să nu mai minţim cînd ni se cere explicit să spunem adevărul. 

Sorin Costreie este lector dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti. 

Mai multe