Miliardul lui Elias
În timp ce mă documentam pentru romanul
, o largă paletă de inşi, neliniştiţi de aburii urii rasiale, mi-a răsărit în drum, pentru a mă convinge să aleg un alt subiect. Unul mai literar, mai domestic, mai
. Un subiect mai cuminte şi mult mai înţelept pentru viitorul meu, un subiect din cele care plutesc leneş în văzduh, sperînd că vor fi alese şi capturate. Ce, e musai să aleg tocmai Pogromul de la Iaşi, din iunie 1941, cu violenţele sale regretabile?
Unul dintre aceştia – intelectual despre care aflasem că joacă lipit de extrema dreaptă, ca Marius Lăcătuş, odinioară – frecventa Biblioteca Academiei din Iaşi. Îi plăcea lui acolo, că e curat, linişte în sala de lectură şi fond de carte pe săturate. Din aceleaşi motive îmi plăcea şi mie.
Îl vedeam cînd o apuca spre casă, cu cîrca explodînd de cărţi. Erau lucrări lucioase şi scumpe, precum operele complete ale istoricului antisemit Gheorghe Buzatu, care numai ce binevoise să treacă la cele veşnice. Cînd mă vedea, omul mă dojenea părinteşte şi buniceşte la un loc, fluturîndu-şi arătătorul:
– Nu e bine ce faci, domnule! Nu e bine deloc! Ai grijă, să nu trebuiască să dai socoteală!
Odată, atrăgîndu-l într-o tacla de trotuar, l-am întrebat dacă are idee cine a înălţat instituţia al cărei cititor statornic este. M-a măsurat cu acel dispreţ pe care îl au anumiţi absolvenţi ai cursului intensiv de intelectuali:
– Dumneata ce crezi, am idee? Ceauşescu, bineînţeles. El, cine altul? Că doar clădirea a fost ridicată în anul 1982, domnule, cînd încă se mai construia în ţară. Nu ca acum, cînd…
– Clădirea e ridicată în 1982, într-adevăr, i-am smuls vorba din gură. Dar meritul nu e al lui Ceauşescu.
– Ei, nu mai spune! Şi al cui e meritul, mă rog? Al lui Brejnev?
– Al unui evreu, pe nume Jacques Elias. Din moştenirea lăsată de el s-a făcut zidirea.
M-a măsurat cu un dispreţ în care turnase puţină nedumerire, în chip de sifon:
– Elias, zici? Ce şmecheroi! Şi-a luat numele de la spitalul din Bucureşti, să nu-şi dea lumea seama ce hram poartă! Fii atent ce stratagemă ieftină a putut să-i treacă prin minte!
– Da, i-am răspuns. Îl cheamă ca pe spital, pentru că tot el a construit şi spitalul din Bucureşti. Pentru toţi bolnavii români: creştini, evrei, musulmani, şintoişti… Chiar şi dumneata poţi să te internezi, dacă ai cumva lipsa de inspiraţie de a te îmbolnăvi grav.
Am lungit taclaua de trotuar, povestindu-i despre bancherul şi industriaşul Jacques Elias, cel care şi-a donat toată averea statului român. Bani, acţiuni la bursă, fabrici, terenuri, hoteluri, proprietăţi în ţară şi în străinătate. Numai în Viena a lăsat nouă imobile. Toată moştenirea valora circa un miliard de lei. Iar în anii ’20 ai secolului trecut, cînd Elias s-a văzut nevoit să răposeze, leul românesc – o spun cu tot respectul pentru Banca Naţională şi pentru simbolul ei de nezdruncinat, Mugur Isărescu – răgea, nu scheuna, cum face acum.
Elias a împuternicit Academia Română să-i administreze această moştenire colosală. Avea el încredere în Academie; la fel cum, la partea opusă, cei care îşi fură statornic ţara au încredere în băncile elveţiene, de exemplu. Deşi nici măcar nu era membru al Academiei, unde a fost primit post-mortem, abia la şapte decenii după încetarea sa din viaţă.
Cine ştie de ce o fi ales Academia… S-o fi gîndit că academicienii nu bagă mîna în banul public; sau, dacă în cel mai rău caz o fac, manifestă o jenă intelectuală. S-o mai fi gîndit că grija atentă a Academiei va salva clădirile lăsate moştenire, din paragina în care inevitabil cad, după o vreme.
Prin testament, Elias şi-a destinat averea „promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noştri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile. Şi aceasta fără deosebire de origine, pentru toţi cei care merită să fie ajutaţi“.
Domnul din faţa mea – care juca lipit de extrema dreaptă ca Marius Lăcătuş – a început să lucreze cu sîrg la scărpinatul capului, în căutare de argumente care să-i susţină contraatacul. Nu le găsea. M-am decis să plec, fiindcă din clipă în clipă urma să-i dea sîngele, de la atîta scărpinat. Pe cînd mă îndepărtam, l-am mai auzit strigînd în urma mea:
– La mijloc e tot un tertip jidovesc!
America de peste pogrom