Mihai Şora sau Despre foşnetul abstracţiilor

„Căci nu toate sînt inexprimabile și nici toate exprimabile.“ 

Din pricina spunerii acesteia (a unui teolog?), mulți ani mi-a fost frică de Domnul Mihai Șora. ­Căci am crezut că, pentru dumnealui, toate sînt exprimabile. A fost senzația pe care am avut-o, ca june ucenic într-ale fenomenologiei, citindu-i cărțile. Cuvintele sale scrise învăluie ideea, întocmai cum apa învăluie peștele: fără rest. Ca pătura peste omul sărac, iarna: nu îngheață ideea sub cuvintele lui. Ci este ca un trup frumos de femeie sub o pătură de lentile, sub o pătură de ochelari. Așa că am evitat cît am putut să rămîn singur cu dînsul. Am evitat să rămîn singur, între patru ochi. Era ca în jocul acela din copilărie, „de-a una și fuga“: arunci mingea și fugi. Eu aruncam cîte o întrebare, îmi luam ochii și fugeam.

Pînă la urmă, inevitabilul și-a produs inevitabilitatea: într-o după-amiază, la Bistrița, am rămas singuri. Și mi-a vorbit cu neajutorate cuvinte pline de bucurie: despre oameni și despre păduri intrate în toamnă, despre copilărie, despre ape și lumina din ele, și despre pietrele care, cu meșteșug aruncate, fac „pești“ deasupra apei.

Și am vorbit și eu.

Și nu mi-a mai fost frică de dînsul.

Ci doar sfială.

Și drag.

Apoi, într-o altă toamnă, demult, mi-a spus:

„Stați la masă lîngă mine! Îmi place să vă aud cum vă bîlbîiți. Pesemne că mi s-a făcut dor de un prieten al meu care e departe. Cînd îmi vine în minte Emil Cioran, mi-s tare dragi bîlbîiții.“

Jignire și laudă, pelin și miere într-o singură răsuflare. Precis – mi-am zis după ce am exorcizat comparația evident strivitoare – altceva a vrut să-mi spună! Fraza asta e o metodă de a „găbui“ pupăza din tei, o metodă copilărească, exact ca în Ion Creangă. Învățătura dumnealui este, acum, foarte limpede pentru mine: drumul spre exprimabil trece obligatoriu prin inexprimabil. Învățătura dumnealui este aceea că drumul spre expresia „clară și distinctă“ trece prin bîlbîială.

De ce se bîlbîie cei plecați în căutarea exprimabilului?

Domnul Mihai Șora o spune, din nou, limpede: pentru că „trag cu coada ochiului“ la drum. Asta dă amprenta inconfundabilă demersului filozofic și existențial, și, pînă la urmă, destinului lui Mihai Șora: nu vrea să renunțe la „a trage cu coada ochiului“ la drum. Iar asta înseamnă, pur și simplu, A FI:

„un sentiment – dar nu unul oarecare, ci unul fundamental (de la care poți ridica o clădire) sau, dacă vreți, copleșitor (căruia, adică, în nici într-un fel nu i te poți opune), deși invazia lui e atît de liniștită, la nivelul subliminal la care se petrece, încît poți foarte ușor nici să nu-l iei în seamă; – un sentiment de plenitudine, căruia un nume mai potrivit decît acela de BUCURIE nu i-am putut, nu-i pot, nici nu i-aș putea găsi vreodată. Iar numele acesta nu l-am dobîndit la capătul unei analize, ci mi-a fost dat. Dat din capul locului.“ (A fi, a face, a avea, 1985)

Pe vremuri, într-un eseu, am inventariat expresiile bucuriei în basmele românilor. Iată cîteva: de bucurie nu mai putea; nu îl mai ținea pămîntul; umbla de colo, colo; tot sărea și juca; și-a pus mîinile-n cap; mama noastră te mănîncă de bucurie; frunza-n codru tremura de bucurie; nebun de bucurie; i se părea că l-a prins pe Dumnezeu de un picior de bucurie; dacă ar fi o sută de guri, nu ar putea povesti bucuria; a leșinat de bucurie; a întinerit de bucurie; muriră și înviară de bucurie.

Neavînd ce-i dărui Domnului Mihai Șora la aniversare, îi dăruiesc din tot sufletul vorbele acestea stîngace. Tot ce am scris pînă aici este doar un pretext: o bîlbîială. De fapt, doresc să povestesc o întîlnire a mea cu Domnul Mihai Șora. (Și vă asigur că am tras bine cu coada ochiului!)

Așadar, într-o toamnă, la început de octombrie, am fost la cules de mere. Pomii gemeau sub povara roșie, galbenă, aurie. Iar geamătul se auzea. O senzualitate ca în Fructele pămîntului, a lui André Gide. Atîta doar că stăpînul livezii nu se învrednicise să cosească iarba, înaltă și uscată, de sub meri. Printre crengi uscate și spinoase, am urcat și am scuturat merele. Le auzeam cum cad, cu un ropot greu, pe pămînt, și dispar în ierburi. Am coborît și am început culesul. Cum dădeam ierburile la o parte cu mîinile, se auzea un foșnet uscat, de siliciu, de nisip. Și, brusc, am avut o acută senzație că citesc, întins pe burtă, o carte de Mihai Șora. Iarba foșnea ca abstracțiile. Dar nu supărător, ci dimpotrivă, cu o anume senzualitate: foșnet de lenjerie intimă: așa foșneau abstracțiile. Între ierburi, sub ele, adunate în grămezi, înșirate după o logică ce, iarăși, nu o mai văzusem decît în desenele lui Mihai Șora, zemoase și colorate și excitante, stăteau merele. 

Ion Mureșan este poet și publicist.