Migraţia. Lecţia americană

17 august 2016   Tema săptămînii

La Festivalul Dilema veche 2016, tema migrației va fi abordată în mai multe dezbateri și mese rotunde (v. programul pe festival.dilemaveche.ro). Acest articol este o „prefață“ și o punere pe gînduri, înaintea festivalului. (n. red.)

Angela Merkel spune că nu înţelege cum de o populaţie de 505 milioane de oameni nu-şi poate permite să primească 1 milion de refugiaţi sirieni. După părerea mea, fie se face că nu ştie, fie chiar nu ştie în ce constă, de fapt, reticenţa, de nu chiar teama, celor mai mulţi europeni în faţa valului migrator. Problema nu este că 505 milioane de europeni nu-şi pot permite financiar şi logistic să primească 1 milion de refugiaţi – evident că pot. Problema este că cei 1 milion de refugiaţi, şi cei care îi urmează, pot genera o schimbare de natură culturală şi civilizaţională în Europa. Problema nu este că nu avem ce să le dăm de mîncare sau de muncă, problema este ce ne aduc ei. Şi terorismul este cea mai mică problemă sau, mai precis, este doar o consecinţă a bagajului cultural cu care aceşti migranţi vin. Să privim peste ocean.

Statele Unite sînt produsul unor generaţii succesive de migranţi şi au ajuns cea mai puternică ţară a lumii, o mare democraţie şi un spaţiu al prosperităţii. Prin urmare, migraţia aduce mult bine. Ştim, deja, argumentele: forţă de muncă, sînge proaspăt, noi valenţe culturale etc. Atunci, de ce se tem atît de mulţi europeni de aceşti migranţi? Poate că e ceva, totuşi, ce nu se prea potriveşte. Să privim mai atent.

Pînă în 1965, legislaţia americană care reglementează imigraţia permitea accesul noilor veniţi după cote. Legea spunea că este permisă intrarea în America a unui număr total de emigranţi pe an, ca şi acum. Doar că acest număr total era distribuit în cote procentuale către ţările care aveau deja comunităţi în America, în directă corespondenţă cu ponderea acestor comunităţi în totalul populaţiei americane. În 1964, de pildă, cota de admisie a emigranţilor din Germania o depăşea de zeci de ori pe cea a emigranţilor din China, de pildă. La fel, cota irlandeză era cu mult mai mare decît cota mexicană. Ideea acestei legi, care a operat din 1923 pînă în 1965, era aceea de a păstra compoziţia etnică a Americii, permiţînd continuarea emigraţiei. Fireşte, vremurile s-au schimbat şi, cu ele, convingerile oamenilor. Ce era bine în 1920 devenise odios în 1965. În pline schimbări generate de amplele mişcări civice ştiute, această lege a fost abrogată şi admisia de emigranţi s-a reglementat după alte criterii.

Efectul e vizibil astăzi. La 50 de ani de la această schimbare legislativă, compoziţia etnică a populaţiei Americii s-a schimbat şi trendul acestei schimbări este limpede: ponderea albilor scade, iar ponderea afro-americanilor, a hispanicilor şi a asiaticilor creşte. Dat fiind faptul că aceste schimbări etnice au loc într-o societate extrem de tolerantă, apar modificări încă şi mai apăsate în cultura şi civilizaţia americană. Pentru moment, forţa Americii ca atare, care este în continuare întemeiată pe un ethos protestant, de tip „wasp“, rămîne aceeaşi. Aceste fundament, însă, începe încet-încet să se clatine. Se simt în America curente tot mai largi de opinie care erau cu totul marginale acum, să zicem, 50 sau 60 de ani: asistenţialismul statal, anti-creştinismul şi corectitudinea politică sînt doar trei exemple. Desigur, aceste schimbări în cultura americană nu au fost integral negative. Lucruri indiscutabil bune au consolidat libertatea şi democraţia în America, mai ales în privinţa echităţii şi justiţiei sociale, în ultimele decenii. Eu nu judec acum dacă schimbările culturale din America sînt „de bine“ sau „de rău“. Spun, doar, că America se schimbă în profunzimea ei sub ochii noştri datorită migraţiei şi doar generaţiile care vin vor putea spune dacă aceste schimbări le sînt benefice ori nu.

În Europa, ceea ce putem învăţa cu siguranţă din lecţia americană este că migraţia schimbă din temelie o civilizaţie. Există, văd bine, entuziaşti ai acestei schimbări. Există europeni care ar vrea o Europă ceva mai musulmană sau mai budistă sau mai atee decît este. Există şi naivi frumoşi care cred că întotdeauna imigraţia îmbogăţeşte, nu sărăceşte pe cei care o primesc, indiferent de cine emigrează unde. Deocamdată, nu e cert ce bine aduce civilizaţiei europene de azi creşterea ponderii elementului islamic. Nu orice teamă de schimbare e ceva rău. Dimpotrivă, uneori teama de schimbare preîntîmpină ceva rău. Sînt dintre cei care cred că dispariţia acestei Europe în care trăim aşa cum trăim ar fi ceva rău. A dori să trăieşti în Europa în care te-ai născut (cazul vesticilor) sau în Europa în care, de bine, de rău, ne-am integrat şi noi, esticii, nu este xenofobie, radicalism, populism sau extremism. Pur şi simplu, este dorinţa cuiva de trăi în lumea căreia îi aparţine. Eu vreau să trăiesc în Europa pe care o ştiu: cu libertăţile şi melancoliile ei, cu femeile şi cu bărbaţii ei, cu catedralele şi cu cartierele ei roşii, cu scriitorii ei care pot spune tot ce le trece prin cap, cu duminicile ei, cu tabieturile ei, cu slăbiciunile ei, cu laşităţile ei, cu istoria ei încurcată şi cu intelectualii ei pe cît de fermecători, pe atît de enervanţi. Nu vreau o Europă cu mai multe moschei decît catedrale, cu femei învăluite pe stradă şi cu restaurante care nu se deschid decît după lăsarea serii de Ramadam, ca să nu ofenseze nu ştiu ce minoritate. Nu vreau nici o Europă în care se acoperă nudurile lui Rafael în muzee, nici o Europă în care să sară în aer unul care face caricaturi, indiferent cît de proaste, cu Allah. Vreau să trăiesc într-o Europă în care să serbez Crăciunul aşa cum l-am serbat pînă şi sub comunism, adică zicîndu-i Crăciun, o Europă în care să am voie să merg la Operă să văd Traviata (o să povestesc o dată ce dificultăţi de repertoriu au apărut cînd o opulentă capitală arabă a vrut să deschidă un teatru de operă care să rivalizeze direct cu cele din Londra, Viena şi New York, punînd un buget astronomic pe masă, dar s-a cerut să se cînte doar opere fără femei uşoare şi fără invocări ale lui Dumnezeu, ceea ce a redus la zero marele repertoriu operatic, de la Mozart la Puccini). Sînt un extremist din cauza asta? Sînt un xenofob dacă nu vreau să se islamizeze cultura europeană? După propagandiştii din jurul Angelei Merkel, al lui François Hollande şi al lui Jean Claude Juncker, da, cam sînt. Totuşi, sînt un european ca alte sute de milioane.

Imigranţii musulmani nu aduc cu ei doar amintiri personale, ceea ce e splendid, şi nevoi materiale, ceea ce putem rapid rezolva în Europa. Aduc cultură, aduc memorie colectivă, aduc obiceiuri. Cultura lor nu este deloc una a toleranţei – să nu ne amăgim cu citate din Coran sau cu exemple excepţionale. Vedem în ţările lor cum sînt tratate femeile, dar şi minorităţile religioase, etnice ori sexuale. Iar aceste tratamente intolerante nu sînt doar politica unor guverne tiranice, ci sînt o atitudine socială, cultural fundamentată. Ca dovadă că aproape nimeni în tot corpul social islamic nu protestează, iar dacă vedem ce se întîmplă zilele acestea în Turcia, pînă recent o ţară musulmană laică şi cît de cît democratică, unde milioane de oameni simpli susţin pînă la isterie represiunea care are loc, sau ce au ales popoarele musulmane recent eliberate de tirani, atunci vom înţelege imediat ce anume tip uman produce islamul. Marea problemă a noastră, a europenilor toleranţi, este că a le respecta cultura înseamnă a le respecta intoleranţele. Cultura noastră este o sumă de toleranţe, iar cultura musulmană este o sumă de intoleranţe.

Lecţia americană nu ne poate ajuta în această privinţă. Mai mult decît că imigraţia schimbă, în orizonturi scurte de timp, datele fundamentale ale culturii celui care primeşte, exemplul american nu ne spune mare lucru. Asta şi pentru că, pînă recent cel puţin, emigranţii din toată lumea voiau să meargă în America pentru a trăi ca americanii. Astăzi, musulmanii vor să vină în Europa pentru a trăi ca musulmanii, doar că un pic mai bine din punct de vedere material. Iar liderii Europei, în afară de a lipi etichete infamante pe frunţile celor care se îndoiesc de ei, nu prea ştiu ce-i de făcut.

Foto: I. Roşca

Mai multe