Micuţa chinezoaică, psihoterapia şi anxietatea

Este personajul meu paratrăsnet. Ei îi povestesc despre cum şi-au complicat oamenii minţile, pentru că ea depozitează inocent o umanitate pe care o vom uita în curînd. Micuţa chinezoaică acţionează ignorînd o analiză de tip cauză-efect. Ea este curajoasă pentru că are temeri, şi nu anxietăţi. Ea nu se conştientizează nevrotic. Micuţei chinezoaice îi povestesc care este slujba mea, iar ea mă înţelege greu. Sau aproape deloc. Pentru că ea nu a aflat de anxietate. Pentru ea mă lupt eu uneori ca anxietatea să nu fie (re)inventată. E de ajuns să se teamă din cînd în cînd de tunet sau de un cîine. Dar nu mi-aş dori să-i fie ziua implodată de cancerul îngrijorărilor, de teama de judecata celorlalţi, de obositoarea tensiune dedicată atenţiei respiraţiei sau bătăilor inimii. De micuţa chinezoaică ascund textul de mai jos…

Anxietatea este pîinea mea. Anxietatea este dumicatul îmbucat cu glazură de coşmar, cu cereale, la micul dejun, cu aromă de brunch, pe farfuriuţă, în timpul pauzei de cafea, este un sfert din meniul de cină şi pe genericul filmului de seară de pe TCM. Anxietatea este cutia pe care nu vrem s-o deschidem, dar care e în permanenţă întredeschisă. Este copilul secolului al XX-lea şi veselul locatar al sufletelor noastre de secol XXI.

Anxietatea. Atacul de panică cu agorafobie. Anxietatea de sănătate. Anxietatea fobiilor simple. Anxietatea socială. Anxietatea din paranoia, anxietatea psihotică, anxietatea posttraumatică. Anxietatea obsesională. Angoasa. Anticiparea anxioasă. Anxietatea somatică. Îngrijorarea. Teroarea. Tot, tot. Anxietatea generalizată.

Cele de mai sus sînt pîinea mea. Pîinea atent clasificată a manualelor de psihiatrie, adusă la masa psihoterapiei. Psihanalistul care o priveşte din faşă, de cînd copilul este un boţ nediferenţiat care urlă după invulnerabilitate, rogersianul care o acceptă ca o pre-condiţie a creşterii, sistemicul care o vede iţindu-se ca un răspuns-contra-răspuns în familii. Anxietatea este fundalul pe care noi, psihoterapeuţii, ne pictăm, cu mai mult sau mai puţin talent, peisajele vindecării.

Dar anxietatea este şi coca pe care am pus-o la dospit creînd o aşteptare că omul modern nu se poate descurca singur, că este vulnerabil, că are nevoie de proptele pentru a face faţă adversităţii. Am inventat nume pentru anxietăţi, pentru ca apoi să venim cu soluţii incomplete – analize, interpretări, expuneri, meditaţii, relaxări. Şi, la o sută şi ceva de ani de la Sigmund Freud, pentru a-l parafraza, anxietatea a devenit calea regală pentru ca noi să le explicăm oamenilor că sînt slabi. Şi că este nevoie de psihoterapie pentru a-i întări.

Psihoterapia este duşmanul micuţei chinezoaice. Psihoterapia ne ţine departe de acea uimire inocentă în faţa realităţii care ne-ar face să acceptăm ameninţarea şi pericolul şi drobul de sare ca pe un dar, ca pe o hăinuţă verde de mătase artificială care ne învăluie scîrţîitor. Psihoterapia este încă un ecran pe care putem să vedem limitele umanităţii şi limitele progresului.

Pentru că micuţa chinezoaică nu are de unde să ştie, dar şi ea, şi eu, şi tu sîntem locuiţi de un dispozitiv care ne-a fost pus în corp pentru a semnaliza pericolul. Pentru că străstrăbunicuţii noştri erau fugăriţi de lupi şi de cumani şi de incendii. Iar dispozitivului mai nimeni nu-i reproşa rateurile, pentru că rolul lui era să ţină omul în viaţă, indiferent de cum se simţea omul. Dar jocul s-a schimbat. Pericolele azi sînt mai degrabă simbolice, ameninţările sînt cu ratele la casă, cu pierderea jobului sau cu critica oferită de anturaj că ai greşit asortarea garderobei. Dar dispozitivul dă aceleaşi semnale de pericol ca în faţa lupilor şi cumanilor.

Anxietatea, deci, aşa cum este ea o locuitoare a sufletelor noastre, este în mare măsură un efect nedorit al progresului social. Este restul pe care îl plătim pentru că am investit prea multe acţiuni în siguranţă şi în transferul de ameninţări din planul real în planul simbolic.

Să nu vă distraţi, deci, pe seama micuţei chinezoaice! Nu o să vă invit să faceţi drumul invers, spre inocenţă. Nu mai puteţi pentru că depindeţi prea mult de evul în care trăiţi. Iar eu sînt de-al vostru, vă înţeleg perfect. Nici eu nu mă pot întoarce în zona aceea de uimire asupra lumii, unde legăturile între evenimente sînt simple, unde înţelepciunea stă în nealterarea prin semnificare a lumii. Rămîn să vă aştept la cabinet, să discutăm despre nesiguranţă. Să analizăm lipsa de raţionalitate a majorităţii fricilor. Lipsa de smerenie cînd evaluăm pericolele. Egocentrismul nostru care ne pune pe un piedestal şubred, care ne face să părem mai vulnerabili decît sîntem.

Psihoterapia anxietăţii repară o lume care şi-a uitat axiologiile acasă. Oricît de mult am forţa limitele interpretării, oricît de mult am încerca să celebrăm umanitatea din noi, potenţialul nostru de creştere, nu facem nimic altceva decît să repetăm ca un laitmotiv faptul că omul e slab, că e speriat de ameninţări şi că are nevoie de umărul expert al unui psihoterapeut. Pentru că un psihoterapeut are texte, obiective şi soluţii, pe cînd mica chinezoaică nu are decît cîntecele stupide despre curaj şi fluturi.  

Mugur Ciumăgeanu este psihoterapeut.

Foto: Andrei Pungovschi