Micul vieţii mele

22 octombrie 2014   Tema săptămînii

Primele amintiri clare cu şi despre mici vin de la jumătatea anilor 1980. Sărbătoarea recoltei, sfîrşit de iulie, caniculă, undeva într-o localitate pierdută în praful Bărăganului brăilean, mai mulţi ţărani cu faţă uscată de soare şi cu basca neagră de fetru îndesată pe cap mănîncă încet, strîngînd crîncen din fălci, nişte fărîme de carne. Mici, primii mei mici. Îmi amintesc perfect faptul că erau aşezaţi pe farfurii de porţelan gălbui, groase şi rezistente. După ce terminau de mîncat, cooperatorii, după cum li se spunea atunci în stil comunist-corect, curăţau farfuria, cu pîine, de ultimii stropi de grăsime amestecată cu muştar. Un alt cooperator aduna resturile, spăla farfuriile într-un lighean cu spumă, le clătea sumar (dar cui îi păsa de aceste mici detalii, atunci?) şi le reintroducea în circuit, aşa ude, pline de stropi de săpun. Mai beau acei oameni bere, din nişte sticle mari şi negre, fără etichetă. Micii şi crenvurştii (nu exista încă cuvîntul hot-dog) constituiau un fel de recompensă a clasei muncitoare, a soldaţilor şi a elevilor, acordată după marile spectacole în stil coreean din ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu, organizate pentru preamărirea Lui. În uniformele noastre albastre, lăbărţate, de PTAP (prescurtare de la Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei – un fel de miliţie populară de tot rîsu’ plînsu’) înfulecam cu mare poftă, cu foamea produsă de exerciţiile penibile şi obositoare de pe stadioane, nişte degete mici din carne tocată, pe jumătate crude, cu un gust incert de usturoi, pisat cu tot cu coajă, şi untură rîncedă de oaie. Nu pot afirma că mi-au plăcut micii la prima noastră întîlnire petrecută sub soarele roşu al melancoliei comuniste, care se găsea la final de ciclu istoric.

Micul de tranziţie, al anilor 1990, a fost unul grăbit, plin de surprize, uneori neplăcute – românii începuseră să înveţe din mers că la baza comerţului liber stă ţeapa –, dar unul plin de savoare. Mici de viteză, la fel ca şi spiritul vremurilor. Grătarele înfloreau la colţ de stradă, în buza pieţelor. Micul domolea pasiunile politice, nedumerirea produsă de închiderea peste noapte a fabricii de cuie în care ai lucrat 20 de ani, potolea foamea, cu bani puţini. Plus „micul de înfrăţire“, micul intercultural, cum i-am spune astăzi. Nu-i pot uita pe francezii plini de bune intenţii şi de „ajutoare“ (adică produse de primă necesitate, haine vechi, medicamente expirate etc.) din primele valuri ale operaţiunii SOS Villages Roumains, reconvertiţi acum la turismul de proximitate. Pensiunile încă nu se născuseră, hoteluri – ioc în Bărăgan, aşa că pensiunea şi bucătăria eram chiar noi, familiile de primire. Papila galică, obişnuită mai degrabă cu brînza Roquefort şi saucisson sec, se adapta din mers, cu entuziasm, cărnurilor grase din compoziţia micului nostru naţional, mîndria noastră. Atît de eficace a fost acest mijloc de diplomaţie gastronomică, încît mulţi dintre înfrăţiţii vestici de atunci au fost atinşi de crunte indigestii şi nu au mai pus niciodată piciorul pe continentul Mioriţa. Tot atunci înflorea „micul de regăsire“. Călătorind des cu autocarul spre Europa Occidentală, am asistat, de mai multe ori, la scene înduioşătoare de dragoste salivară, regăsirea usturoiată dintre imigrantul plecat de mulţi ani din ţară şi dragul său mic românesc. Îmi amintesc perfect momentul în care un colos blond, cu ochi albaştri şi puternic accent moldovenesc, a comandat 12 mici, cu pîine, muştar şi doi ardei iuţi ca focul dorului de ţară. I-a mîncat la botul calului (sau mai degrabă al autocarului), în mai puţin de cinci minute, în legendarul loc memorial al gastronomiei rutiere româneşti, Deduleşti, Dealul Negru, Vîlcea, acolo unde fumul grătarelor se amestecă cu cel al plăcuţelor de frînă şi al ambreiajelor pîrlite de una dintre cele mai imposibile curbe în ac de păr din ţară, întunecînd cerul. Omul era plecat din ţară de mai bine de cinci ani de zile, avusese „probleme cu viza“, după cum mărturisea; lucra ca îngrijitor de elefanţi într-un circ elveţian. După ce a terminat de mîncat, şi-a şters gura cu mîneca de la haină (da, chiar aşa a făcut, ca ţăranii pe cîmp, după ce beau apă cu sete) şi a spus ceva ce nu voi uita toată viaţa: „Da, acum simt şi eu că m-am întors acasă.“

Micii anilor 2000 au fost pentru mine micii anilor „exilului“ academic din Elveţia. Mici de compromis, mici bricolaţi, mici foarte mici din cauza preţului prohibitiv al cărnii în Ţara Cantoanelor. Micii trofeu, aduşi cu mare greutate din România, în lăzi frigorifice auto, împărţiti ca un dar de mare preţ, prietenilor. Triştii mici ai „Serilor româneşti“ din Geneva sau din alte părţi, mici fără ţară şi gust. Dar au existat şi momente frumoase legate de mici, cum ar fi, de pildă, cei preparaţi în decursul unei insolite şi irealiste „Întîlniri balcanice“, organizate sub semnul „interculturalitaţii“ politic-corecte, de către primăria unui bogat orăşel elveţian. Am oficiat cu mîndrie atunci, la grătarul românesc, la concurenţă cu Yannis, un grec chel, mititel şi rotund, care după trei beri şi mai multe păhărele de kirsch, un fel de ţuică helvetă, a reuşit să dea foc la grătar, în timp ce căuta să-mi demostreze, cu argumente, fluturînd în aer o furculiţă mare şi încovoiată, cu mîna dreaptă, superioritatea cevapcici-lor sud-dunăreni, în faţa fraţilor de sînge de la nord de Dunăre. Nu pot uita nici figurile corecţilor elveţieni din împrejurimi, la început miraţi şi excitaţi de mirosul de artă brută culinară, răspîndit de mici, acest plat roumain, n’est pas vraiment une saucisse, ni des boulettes de viande, mais un peu quand-même, după cum îi caracterizează delicat o celebră enciclopedie culinară franţuzească online. După mirare şi enervare, pohta cea mare! Au coborît cu o excitaţie cuminte în priviri, din confortabilele lor cuiburi, pentru a gusta din odoranţii sfîrîitori balcanici, dar a fost prea tîrziu. Micii mei, ai lui Yannis şi ai altor gratargii improvizaţi, sîrbi şi albanezi kosovari, se mistuiau deja în stomacul rezistent al imigranţilor.

La întoarcerea acasă, pe la sfîrşitul anilor 2000, am avut plăcerea descoperirii celebrei terase Rogojina, de lîngă Foişorul de Foc, decorată – după cum îi arată şi numele – cu rogojini de papură, vase populare Made in Korund şi, în anii ei de glorie, un cap împăiat de cocoş, împrumutat de la ţiganii de peste drum. De departe, cei mai buni mici pe care i-am mîncat pînă acum, pregătiţi de domnu’ George, un zeu al focului mai adus de spate. Îmbrăcat cu un halat cîndva alb, pe care scria mare Apollo Klinik Stuttgart (am căutat mai apoi pe Internet, este o clinică de estetică medicală), domnu’ George frigea micul, tăia pîinea, scotea muştarul din borcane, pocnea între degete ardeiul iute şi mai găsea şi timp să-i orienteze, prin rotirea uşoară a capului (nu e o figură de stil, o făcea la propriu, aşa cum întorci arcul unei jucării mecanice), pe beţivii care nu mai ştiau drumul de ieşire din perimetru, spunîndu-le patern: „Hai mă, băiatule, drumul către casă!“ La Rogojina îşi dădeau mîna Profesorul cu Gunoierul, Medicul cu Instalatorul Radet, într-o caldă fraternitate scăldată de miresmele organice ale grătarului fumant de dimineaţa pînă tîrziu în noapte. Terasa mai există şi acum, după o perioadă de semiabandon. A fost renovată la gustul de plastic copt al zilei, iar din grătar nu a mai rămas decît o tristă amintire încălzită de gazul unei banale butelii de aragaz. Iar în locul îmbrăţişării călduţe a manelelor, răsună acum icniturile şi bavardajul inept al unui post de radio FM cu cea mai mare audienţă din Bucureşti.

Astăzi, constat cu tristeţe că au cam dispărut locurile în care se pot mînca mici vii şi calzi, culeşi de pe cărbuni, în perimetrul marilor oraşe. Presiunea rechinilor imobiliari care au înghiţit orice palmă de pămînt unde puteau fi plantate un grătar şi o terasă, schimbarea obiceiurilor de consum (şaorma ucide!), scandalurile cu repetiţie privind calitatea cărnii şi spaimele alimentare de rigoare au dus la moartea micului fierbinte şi urban. Nu cel fiţos, servit prin restaurante, pe platouri pseudorustice din lemn îngălbenit de atîta spălat cu solvenţi chimici şi abur. Nu, micul-mic, micul bărbat, micul care ne uneşte în balcanismul nostru dulce-amar. Şi totuşi, mai există speranţă. Aşa-zisa renovare şi reabilitare a Pieţei Obor golise, la un moment dat, împrejurimile de terasele populare unde puteai mînca mici şi bea bere la halbă cu holograma lui Conu’ Caragiale, cot la cot. Ele au reapărut, timid, ca iarba de leac. Acum sînt în număr de două. Terasa cea mai mare este un adevărat Queen Mary 2 cu parfum de grătar şi muzică de Gică Petrescu, o insulă a speranţei mîncătorilor de mici à l’ancienne. Pe lîngă micii buni, dar nu strălucitori, mai puteţi vedea acolo o imagine unică: drapelele Uniunii Europene şi României, fluturînd galeş, sudate de fumul gros şi gras de la uriaşul rug de jerfă şi împotrivire, prin bicarbonat, la directivele europene. Cea mai mică are doar cîteva umbrele şi mese pătate de grăsime, este dominată de figura tutelară a unei zeiţe-mamă de Obor, cu şolduri mari şi ochii verzi şi alunecoşi, bănuiesc proprietara locului. Aici, la modestie, micii sînt mai buni, mai pătrunşi, mai mari, mai metafizici. De fapt, este vorba de laboratorul unde se naşte speranţa că România culinară, cu bune şi rele, nu va pieri niciodată. Sper.

Mirel Bănică este (uneori) gazetar şi mare iubitor de mici antici şi mitici.

Mai multe