Micile speranțe ale unei mari capitale

18 ianuarie 2022   Tema săptămînii

Locuitorii Timișoarei încă se mîndresc cu apelativul „mica Vienă” și cu multiculturalismul imperial – de altfel, foarte selectiv – care alternează cu o „anxietate a influenței” de care suferă, inevitabil, marginile imperiului. Artista Ana Kun urmărea în cercetarea ei din timpul rezidenței de la MuseumsQuartier Viena (noiembrie-decembrie 2021) exact acest mit, al unei miniaturi culturale care se construiește pe un potențial provincialism, acoperit cu o sumedenie de „hărți” mentale încă greu de descifrat, cosmopolite și profund mioritice deopotrivă. Diminutivele care populează identitatea Timișoarei mi-au fost reamintite de ea, odată cu inventarierea numelor pe care rîul Bega le-a purtat pînă în secolul al XVIII-lea: Timişel, Timişul Mic, Temeşici. Această tendință de diminuare și de atașare la ceea ce pare mai mare, mai important și mai legitim poate că nu a dispărut complet.

Fiecare narațiune care se construiește în relație cu un teritoriu are la bază un set de informații, dar și de ficțiuni, care legitimează o identitate potrivită unui anumit moment istoric. Timișoara a cîștigat titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2016, într-o competiție strînsă și nelipsită de suspiciuni, adesea conspiraționist formulate, referitoare la întreaga „rețea” a experților culturali care contribuie la un proiect întîi de toate politic, și abia ulterior cultural, în ciuda definiției sale inițiale. Cu un dosar onorabil construit, alături de o echipă dedicată și competentă, Timișoara a convins că este momentul ei, că e timpul ca o nouă narațiune să preia moștenirea identitară complexă pe care o duce – orașul libertății, al revoluției, orașul multicultural și multietnic mai degrabă la nivel discursiv astăzi, orașul de tranzit, orașul breslelor și al electricității, al tramvaielor și al fabricii de bere, al culturii underground și experimentale. Din momentul cîștigării acestui titlu și pînă astăzi, fracturile interne și disputele ideologice au dominat dezbaterile publice și o mare parte dintre activitățile Asociației Timişoara – Capitală Culturală Europeană, iar umbra aruncată asupra ei nu s-a mai ridicat în ultimii cinci ani decît rar și prin eforturile individuale ale unor membri ai echipei. Cu decizii manageriale nu întotdeauna potrivite, conducerea Asociației a rămas neconvingătoare și fragilă, mereu în căutarea unor ancore mai solide într-un sector cultural local tot mai dezbinat și neîncrezător. La această situație s-a adăugat lipsa unei susțineri politice și financiare consecvente la nivel local, județean și național. Nici amînarea desfășurării titlului, din 2021 în 2023, nu a părut să aibă vreun efect vizibil asupra țesutului cultural vlăguit de nenumăratele tentative de repornire.

Administrația locală aleasă în toamna lui 2020 a impus o nouă direcție strategică pentru întregul ecosistem cultural, implicînd și programul dedicat anului Capitalei, pe care l-a preluat sub umbrela unei structuri numite Centrul de proiecte, care gestionează finanțările culturale conform unui regulament nou, în acord cu nevoile actuale. Alte atribuții ale Centrului mai includ corelarea agendei culturale a orașului, menținerea unui dialog constant cu scena culturală, încurajarea folosirii spațiilor Primăriei pentru evenimente publice, consilierea micilor ONG-uri pentru accesarea de finanțări și altele, toate extrem de binevenite și de progresiste în peisajul românesc atît de rudimentar la acest nivel al finanțărilor. În procesul de relansare a priorităților culturale a fost cooptată în primăvara anului trecut o echipă de experți condusă de Corina Șuteu, alături de Oana Radu și Raluca Iacob, care, la finalul celor trei luni de consultanță, a pus un diagnostic clar asupra situației actuale, care poate fi sintetizat astfel: Capitala Europeană are nevoie de cîteva instrumente de funcționare și de finanțare, de corelarea unor actori politici importanți în acest proces și de o dinamică a colaborării locale, între organizații mari și mici, mai fluidă și mai constructivă. Odată cu preluarea de către Centrul de proiecte a multora dintre atribuțiile Asociației, pare că rolul pe care îl îndeplinea Asociația alunecă treptat într-o redundanță tot mai mare. În timp ce scriu acest text, se anunță în mass-media demisia Simonei Neumann de la conducerea Asociației și se propagă mesajul trimis de aceasta pe 27 decembrie, adîncind și mai mult dezbaterile cu privire la „paternitatea” acestui proiect de Capitală Culturală. Așadar, Timișoara clocotește momentan între scenarii și planuri, proiecții și iluzii.

                                  

Cele cîteva proiecte de infrastructură locală care vor rămîne ulterior ca moștenire se mișcă lent, dar încă reprezintă marea speranță a momentului – cinematografele renovate, proiectul centrului de artă și tehnologie MultipleXity, acestea sînt elementele-cheie ale unor investiții pe termen lung, care setează o altă perspectivă a operatorilor culturali și a publicului. În contextul actual, al reînnoirii de promisiuni din partea autorităților locale, un colectiv de șapte experți a fost angajat în noiembrie 2021 să aducă la zi și să armonizeze programul cultural, dînd un nou avînt proiectului. Rămîne de văzut dacă acest avînt va fi dublat de încrederea și optimismul organizațiilor locale, care, fiecare în parte, și-au demonstrat curajul și relevanța, în special în timpul pandemiei.

Poate mai mult decît să ne dorim o „mică” Viena, ar trebui să ne dorim o „mare” Timișoara, mai deschisă spre publicul larg și mai atentă la comunitățile invocate inițial în bidbook. Pentru a transforma planurile în realitate, poate ne putem propune inițial, vorba lui Dan Perjovschi, un „pleXity” și nu din start un „MultipleXity”, pentru că în final creșterea organică e mai firească decît demonstrația ultimă.

Curator și critic de artă, Diana Marincu e director artistic la Art Encounters.

Ilustrații de Ana Kun

Mai multe