Micile și marile păci – recente și de demult
Despre pace am întrebat oamenii apropiați, cărora puteam să le explic că nu doresc clișee, iar uneori am dedus pacea din ceea ce fac ei zilnic, la nivel elementar, cum spune Solomon Marcus. Apar cu numele lor mic, ar fi fost mai dificil să-i denumesc cu el, ea, celălalt, cealaltă.
Cuvîntul-cheie, pace, și Solomon Marcus, academicianul deștept și simpatic care a identificat, crede el – și eu cred – zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seama. Să forțez o nevoie din cele zece, îmi spun, s-o trag la subiect, să identific nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar, cu pacea dată de găsirea sensului. Ăla mic, elementar.
Petru Nistorescu habar nu avea ce făceau René și Georgette Magritte și cu atît mai puțin cîinele lor, după război. Nu știa nici ce făceau înainte de război, îl interesa cel mult un cal, dar să nu anticipăm. Știe probabil ce făceau cei doi, cu cîine cu tot, Corina Rădoi de la Radio România Cultural, René and Georgette Magritte with their dog after the war, cîntă Paul Simon la radioul din mașină, pe niște serpentine strînse de pe șoseaua spre Timișoara, nu, nu autostrada, șoseaua supraaglomerată, gropi, ar trebui să fiu nervos, mă cam grăbesc și ne tîrîm cu douăzeci la oră și totuși René și Georgette Magritte și cîinele lor îmi induc o ciudată stare de liniște, am putea s-o numim la rigoare pace, descopăr că nu vreau să mă grăbesc și Don McLean îl invocă pe Van Gogh în Starry starry night, o noapte cu stele pe care probabil le văzuse pe undeva pe lîngă Stalingrad, și Petru Nistorescu, poate într-o clipă de liniște – nu putem să i spunem chiar pace de data asta – pe care și-o îngăduia fugind de război în timpul războiului, fără cîine, Petru Nistorescu se bucurase văzînd un cal, calul lui dintr-un sat de lîngă Orăștie, rechiziționat în 1941 de armata română care se pregătea să plece spre ceva care putea fi și Stalingrad, acolo își întîlnise omul calul, am avut noroc, mi-a spus de mai multe ori, cu voce scăzută și cumva dusă, și privirea era spre undeva incert, am avut noroc, avea 24 de ani cînd și-a văzut calul tocmai la Stalingrad, soldat prin stepe înghețate, cu singurul său scop de a ajunge cumva la pace, pacea aia opusă războiului, stau de vorbă cu el și îmi spune că a scăpat, că a avut noroc, a împlinit 100 de ani, e deodată cu țara, sună cam pompos, știu, dar așa este.
Calul lul Petru Nistorescu era murg, caii Oanei pot avea orice culoare și nu pot ajunge la Stalingrad, nici măcar rechiziționați. Văd un cal galben, vesel, nu poți fi vesel cînd în jurul tău cad obuze și niște oameni pe care nu i-ai văzut în viața ta vor să te omoare, deduc deci că este un cal galben vesel pe timp de pace, opusă războiului. Calul este galben precum o plajă normandă teribil de liniștită, lungă, foarte lată la reflux și aproape pustie, cam pe vremea cînd Petru Nistorescu căuta pacea plaja aia și altele învecinate erau teribil de aglomerate, mureau oameni acolo, acum însă inducea o liniște ciudată, sensul imediat, ar spune Solomon Marcus, ar fi că o cauți pentru pacea pe care o degajă, nu poți defini pacea decît gîndindu-te că pentru alții este o excepție, chiar dacă pentru unii, pentru noi, de exemplu, pare o regulă, părerea asta o au simultan și independent Anda și Grig cînd îi întreb cum reacționează ei la cuvîntul-cheie, pace. Pe plaja normandă – a cărei pace seamănă cu o pace din Munții Retezat, deși le separă două mii de kilometri pe orizontală și două mii cinci sute pe verticală –, pe plaja normandă deci e pace și se umflă în vînt o parapantă, nu parașută de război, o parapantă de loisir, ca a lui Augustin, se lansează cu parapanta de pe un deal de lîngă Deva, nevoia lui și sensul imediat, tipul lui de pace, sau unul dintre tipurile de pace, pentru el, alții oferă păci altora, sau măcar șansa de a supraviețui pentru a simți pacea. Freddie Mercury dezlănțuit la „Live Aid 1985“, trecînd de ecran și trimițînd „Bohemian Rhapsody“ spre Cristina, Sorina, Grațian, să fie pace bucuria lor și exaltarea? Nebunia agitată a lui „We will rock you“ poate fi pace sau poate pace sînt toba, bandoneonul și viorile, Anda, Alexandra, Adrian, Oana, Augustin, Alin, Cristina, Sorina, Grațian, poate și calul galben dacă ar putea, poate și cîinele lui René și Georgette Magritte, după război, poate și Vincent Van Gogh dacă poate auzi bine muzica cu o singură ureche, ei toți asociază pacea cu un anume tip de alunecare numit tango, cu sau fără starry night, într-o îmbrățișare numită, cu un neologism mai rece, conexiune, e un fel de pace, dacă nu se realizează fiecare o ia pe drumul lui, nevoia este să o cauți, sensul cînd o găsești, o fi o pace mică, dar necesară.
Petru Nistorescu nu ar fi aici, o fi un cal, dar nu e murg, nu știe de Freddie, dar a avut noroc. Pacea lui e aia mai mare în care încap păcile mai mici.
Alexandru Gruian este manager cultural. Cea mai recentă carte publicată este Centenar în anul centenarului. De la Ludești la Stalingrad și înapoi. Petru Nistorescu în dialog cu Alexandru Gruian.