Mici victorii civice

În septembrie, la TVR 2, ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu, l-a întrebat, în direct, pe Toma Pătraşcu, preşedintele Asociaţiei Secular-Umaniste din România, organizaţia care se opune de cîţiva ani predării confesionale a religiei în şcoli, pe cine reprezintă. „Dumneavoastră în numele cui vorbiţi?“, l-a mai întrebat o dată Andronescu. Pătraşcu a privit-o în ochi şi i-a întors aceeaşi întrebare. Andronescu i-a răspuns rapid: „În numele ministerului meu“. Am încercat să fac acest exerciţiu şi să mă întreb dacă-i cunosc, dacă vizualizez figurile părinţilor care nu vor ca religia confesională să le fie predată la clasă copiilor lor. Ştiu cîteva zeci cu prenume, nume şi numele copiilor, dar nu îi cunosc pe toţi. Sînt cei pe care un activist ca Toma Pătraşcu îi reprezintă în dezbateri, în negocieri cu reprezentanţii Patriarhiei sau în discuţii aprinse la televizor cu ministrul Educaţiei. Din poziţia de cetăţean, am simţit atunci că ministrul Educaţiei îi construieşte activistului un tablou de anarhist, de om care nu se reprezintă decît pe sine. Poate ca mine, au rămas şi alţii suspendaţi în faţa televizorului cu o întrebare veche de cînd am făcut ochi mari în ale democraţiei. Cine e mai puternic: cetăţeanul sau statul?

Mi-am amintit de această întîmplare pentru că exact în aceeaşi perioadă pornisem într-o călătorie jurnalistică în căutarea unor oameni care au mişcat munţii în comunitatea lor, care s-au săturat să ceară şi şi-au rezolvat problemele în loc să aştepte soluţii de la autorităţile locale. La fel ca activiştii care vor să schimbe legislaţia sau să propună guvernelor o alta mai bună. Oameni care au dat din coate cetăţeneşti şi şi-au făcut o mică lume puţin mai bună pentru ei şi cei din jur.

Acum doi ani, în cartierul Prelungirea Ghencea, s-a format Grupul de iniţiativă cetăţenească Drumul Taberei Callatis, care a început să-i reprezinte pe locuitorii din zonă. Aveau şi de ce. Prelungirea Ghencea suferă cam de aceleaşi afecţiuni ca multe alte cartiere din Capitală: prea puţine locuri de parcare, prea mulţi cîini ai nimănui pe străzi, locuri de joacă murdare. Cei şapte oameni, majoritatea pensionari, au trimis petiţii la Primărie, s-au dus la şedinţele de Consiliu Local al sectorului 6 (la una dintre ele s-au certat cu fostul primar, Cristian Poteraş), au insistat cu e-mail-uri, apoi din nou cu telefoane, SMS-uri. Au reuşit să convingă autorităţile să asfalteze o alee părăsită dintre două şcoli şi să reamenajeze un părculeţ între blocuri. Acum strîng semnături pentru o petiţie către directoarea Şcolii nr. 279, care a închis una dintre intrările în clădire, iar copiii sînt nevoiţi să meargă spre şcoală pe carosabil, pe lîngă maşini. După ce rezolvă şi problema asta, vor să ceară tuturor directorilor de şcoli din zonă să deschidă terenurile de sport pentru copiii din cartier. „Sînt nefolosite, or fi bani europeni, dar sînt bani publici, asta înseamnă că-s şi ai noştri“, spune Delia Mihalache, una dintre membrele Callatis.

În Pădureni, o comună liniştită de lîngă Timişoara, Eugenia Bojin, o pensionară de 63 de ani, umple sertarul de sesizări pe legea accesului la informaţii de interes public din secretariatul micii primării vopsite în portocaliu. De 11 ani încearcă din postura de cetăţean şi activist civic să-i ajute pe săteni să fie mai curajoşi, să întrebe autorităţile de ce nu asfaltează străzile, să-i aducă în şedinţe publice alături de primar şi consilieri şi să-i apropie pe cei mici de lectură. Nemulţumirea pentru care nu oboseşte niciodată să trimită încă o sesizare, şi încă una, este biblioteca şcolară. De ce s-a închis, după ce ea a reuşit să o deschidă cu sprijin financiar de la alte organizaţii, şi de ce Primăria nu o deschide?

Ca să le anime gustul pentru geometrie, în Timişoara, 20 de profesori de matematică au pus la cale un cerc de geometrie pe calculator pentru elevi de gimnaziu. Au strîns fonduri ca să cumpere calculatoare şi vin pe rînd, voluntar, o dată la două săptămîni, să le explice geometrie. Fac asta pentru că – spun profesorii – calculatorul e acum cea mai bună metodă de a-i atrage pe copii să înveţe.

În Cluj, un inginer mecatronist de 26 de ani a făcut un soft pentru depistarea votului multiplu, cu o săptămînă înainte de referendumul din vară. Obiectivul pe termen lung al lui Ovidiu Purice este un plan la care se gîndeşte din 2009, prin care să elimine birocraţia, corupţia sau evaziunea fiscală. Crede că, pentru toate, există o unică soluţie: „Calculatorul nu minte“. Din Cluj este şi Emil Şteţco, un cetăţean care a oprit anul acesta, printr-un marş de protest cu 400 de oameni şi 2900 de semnături strînse, construcţia unui crematoriu aproape de un cartier rezidenţial.

În Buzău, o organizaţie mică, Asociaţia „1 iunie 2001“ a deschis primul serviciu 112 pentru oameni cu deficienţe de limbaj şi auz. Femeia care conduce această asociaţie se prezintă „Ionica Tarău, 24 de ore din 24“, pentru că este tot timpul disponibilă – doar oamenii au handicap permanent, nu doar opt ore pe zi.

Nu au încălcat legi, sînt oameni care au făcut toate acestea pentru că vor să simtă că sînt cetăţeni. Mai sînt şi cei care riscă mult mai mult de-atît – în noiembrie, HotNews scria într-un reportaj cum o echipă de români din străinătate aduce, dintr-o nevoie civică şi morală, citostatice pacienţilor de aici, unde medicamentele de acest fel au dispărut din sistem.

Într-o lume ideală, am putea dezbate la orele de educaţie civică din liceu – în cazul în care această materie ar deveni obligatorie – dacă micile victorii civice au pornit de la o nevoie pe care autorităţile o omit şi în numele cui vorbesc aceşti oameni.

Oana Sandu scrie la trimestrialul de jurnalism narativ Decît o Revistă. Seria de texte „Mici Victorii Civice“ a apărut pe decatorevista.ro şi a fost realizată în cadrul Galei ReStart România 2012, o competiţie care-i ajută pe cetăţeni să utilizeze tehnologia pentru a-şi îmbunătăţi viaţa lor şi a comunităţii.

Imagine din arhiva Drumului Taberei - Callatis: De ziua cartierului, locuitorii, şi mici, şi mari, arată care sînt zonele-problemă din Callatis - Drumul Taberei