Mici singurătăţi individuale...

Am ales tema singurătăţii, la o primă scrutare, din teamă. Frica de singurătate este şi va rămîne, cel puţin pentru unii dintre noi, una dintre cele mai dureroase. Chiar dacă nu recunoaştem explicit acest lucru, ci, dimpotrivă, declarăm exact contrariul: şi anume că singurătatea e benefică şi creativă, că ea ne dă prilejul să ducem la bun sfîrşit anumite acţiuni complicate şi profunde pe care, altfel, nu am reuşi... Că aceasta e mai bună decît situaţiile de compromis (căsnicii formale şi colectivităţi arbitrare) în care cei mai mulţi dintre noi ne complacem. Că solitudinea îţi conferă putere şi luciditate. Lista ar putea continua la nesfîrşit. (De altfel, multe din aceste argumente se găsesc în răspunsurile celor intervievaţi în continuare.) Şi nici măcar nu e neadevărată: fiecare dintre lucrurile de mai sus e real, la fel cum tot atît de real e şi reversul medaliei: singurătatea poate avea toate aceste efecte, dar, pe lîngă ele, există şi cele negative: alienarea, blocajul, depresia... (articolul lui Mugur Ciumăgeanu le va dezvolta şi lămuri). Deja am intrat în sfera problemelor personale, veţi spune: stări şi sentimente intime, ale individului... Numărul de faţă chiar se îndreaptă spre această direcţie, încercînd dacă nu să explice, măcar să arate ideea de singurătate ca pe un conglomerat de mai multe solitudini particulare. Unele asumate, altele întîmplătoare. Fiecare dintre oamenii singuri care scriu sau răspund la întrebări încearcă să ofere soluţii de supravieţuire într-o situaţie atipică pentru condiţia umană. De aici profilîndu-se o altă temă: cea a relaţiei dintre oamenii singuri şi societate. Majoritatea celor întrebaţi (e drept că în special femeile) consideră că societatea nu îi priveşte neapărat cu ochi buni. Ci cumva suspicios. Lucru confirmat, de altfel, şi de statisticile sociologilor (articolul Ralucăi Popescu) pe această temă: în România, spre deosebire de alte ţări europene, singurătatea nu este încă destul de valorizată. Ideea de familie, chiar de cuplu este în continuare considerată "soluţia existenţială". Epoca postmodernă a pătruns, la noi, mai curînd la nivelul teoriilor privind nevoia de independenţă şi afirmare personală, decît în practica socială propriu-zisă. Cu excepţia puşcăriaşilor (articolul Stelei Giurgeanu), nu am cuprins, în numărul de faţă, cazurile extreme ale singurătăţii. Nici asceţii, nici pacienţii cu boli terminale, nici bătrînii abandonaţi în aziluri. Poate că aceştia vor constitui obiectul unui număr (sau al unei pagini) viitor. M-am rezumat, în linii mari, la singurătatea individuală cotidiană. (I. P.)