Mica noastră dietetică

Nu-mi amintesc de nici o întîlnire cu Leo în care să nu fi rîs sau măcar să nu fi încercat. Nu-mi amintesc de nici un telefon care să se fi încheiat fără un „ciao“ spus cu bună dispoziţie. Mereu găseam cîte un motiv, fleac, amănunt, pentru care merita să devenim neserioşi.

Aroganţa mea de proaspăt inginer programator, pasionat de cinema, mi-a fost răsplătită la primele noastre întîlniri cu propunerea de a scrie în reviste despre diverse subiecte tari: cultură şi nervi, în general, filme în particular. Primul articol din Dilema veche se cheamă „Memorabile replici despre singurătate“ şi e scris împreună cu prietena mea bună Luiza Vasiliu. Nu e nevoie să îl căutaţi, nu e nimic memorabil acolo. Poate nici în restul articolelor mele, dar presupun că Leo se distra, iar mie îmi creştea stima de sine. E vitală şi în cazul inginerilor.

După ce i-am comunicat nonşalant, la o bere, că nu e nici pe departe cel mai tare autor din revista pe care o citiţi acum, mi-am declarat admiraţia pentru domnul Radu Cosaşu. Leo a luat telefonul (chipurile, afectat de ordinea preferinţelor) şi a fixat o întrevedere cu adevăratul meu erou. A doua zi eram în bucătaria redacţiei vorbind despre fotbal şi rugby cu autorul Supravieţuirilor. Nu erau chiar subiectele favorite ale lui Leo, dar pentru el nu conta.

Talentul lui de a mă face mai degrabă euforic cînd ne contraziceam era imbatabil. De obicei, în astfel de discuţii, se lasă cu nervi, supărări la auzul unor expresii de genul „nu te pricepi“, „nu e genul tău“, „asta e o prostie“, „mai bine nu“, dar Leo ţinea la această libertate de a ne bucura de mici dezacorduri. După ce-a scris Litera din scrisoarea misterioasă a ţinut să precizeze că n-o să-mi placă şi nu e cazul să mă deranjez. Puteam vorbi în continuare despre Marilyn Monroe, fără să ne batem capul cu Borges.

Nu cred să fi întîlnit pe cineva ca el, cu o atenţie atît de specială pentru cele mai insignifiante preferinţe ale prietenilor, dublată de o generozitate pe măsură. Dacă pomeneai de cîteva fotografii care-ţi plac, ţi le făcea cadou imprimate, dacă îţi plăcea vreun film sau o carte, aveai şanse să îţi recomande, ani de zile, alte cărţi şi alte filme asemănătoare, dacă aveai nevoie de cel mai mic ajutor, ţi-l oferea cu naturaleţe, ca pe ceva ce îi era oricum la îndemînă. Odată a adus pe avion prăjituri pentru prieteni.

Mi-e greu să scriu despre Leo criticul de film, artistul, scriitorul. Îmi lipsesc des judecăţile lui tranşante, gusturile lui, felul lui de a găsi nuanţele atunci cînd vedeam lucrurile în alb sau negru. Dar în amintirile mele, Leo e prietenul care s-a ferit mereu de etichete sau cuvinte mari, preferînd mereu simpla prezență. Împreună în sala de cinema, împreună la masă, împreună pe o bancă, fumînd liniştiţi cîte o ţigară (mereu rămînea fără). Alături de Leo. Mi-e dor de el. 

Cristi Luca este critic de film.