Mic tratat de ofticologie
„Oftica e boală grea, / Nu mai scapă X de ea!“, scandam noi în copilărie, cînd X contesta vehement rezultatele vreunui turnir de țurcă, de poarcă sau de lapte-gros, în care el și echipa lui pierduseră. După care intervenea și corul fetelor, spectatoare la respectivul turnir, sancționîndu-l ritmic la rîndul lor: „Of-ti-co-su’! Of-ti-co-su’! Of-ti-co-su’! Of-ti-co-su’!“ Pe atunci, oftica se manifesta spontan, pe față, și era ușor detectabilă. Și sancționată prompt. Poate că aceste sancțiuni rituale, care atenționau asupra aspectului maladiv al ofticii, o inhibau, împiedicînd-o să fermenteze și să izbucnească mai tîrziu în devastatoare acte antisociale.
O vreme am crezut că oftica apare doar la băieți, ale căror jocuri aveau mize mult mai consistente decît „Am pierdut o batistuță“, „Coroana e rotundă“, „Țăranul e pe cîmp“ și alte asemenea dulcegării, la care se dedau îndeobște fetele. A trebuit s ajung în clasa a doua ca să descopăr că oftica le poate afecta și pe ele. Și am descoperit pe pielea mea…
În timpul unei conversații înfiripate cu o colegă de clasă, care se nimerise să treacă prin fața blocului meu, o vecină de scară, Gina de la cinci (numele a fost schimbat), m-a somat „să vin și cu ea pîn’ la alimentară“… Așa era datina pe scara noastră: cînd te trimiteau părinții la cumpărături, îl recrutai ca însoțitor pe orice vecin găsit în fața scării. Mi-am abandonat așadar colega de clasă fără să mai stau pe gînduri, pentru a o însoți pe Gina la „alimentară“ și, cînd ne-am întors, am găsit trotuarul de la intrarea în bloc decorat ad nauseam cu mesajul „Florin s-a futat cu Gina“, scris citeț cu un ciob de cărămidă. „Ofticoasa!“, a comentat spontan Gina, identificînd-o fără nici o dificultate (chiar înainte să mă dumiresc eu) pe autoarea mesajului, dispărută între timp de la fața (b)locului. Era primul caz de oftică feminină cu care mă confruntam conștient.
Am învățat de atunci că oftica nu are frontiere de gen sau de vîrstă. După șocul constatării că și fetele se pot oftica, a urmat descoperirea că și oamenii mari se oftică la fel de vehement și la fel de transparent, chiar dacă încearcă să-și deghizeze oftica sub mantaua simandicoasă a unor principii „universale“, cum ar fi onoarea, patriotismul, credința, legea gravitației…
Dar cea mai șocantă descoperire (făcută retroactiv) a fost că nici eu nu eram mai breaz decît ofticoșii de serviciu. Cu vreo doi ani înainte de incidentul cu Gina, de pildă, mă ofticasem urît de tot (pe același trotuar ce avea să fie inscripționat mai tîrziu cu ofticatul mesaj calomnios al colegei mele de clasă) cînd apăruse Neluțu de la scara C, trăgînd țanțoș de sfoară o mașinuță de curse roșie, cu roți mari, cum nu mai văzusem. Pînă să-mi amintesc că „oftica e boală grea“, îi și luasem mașinuța la șuturi, de i-au sărit roțile (după care am fugit în casă înainte să se declanșeze refrenul cu „Of-ti-co-su’…). Ce mă putuse face să reacționez astfel, dacă nu o rezervă latentă de oftică nativă, care, tare mi-e teamă, ne viciază pe toți?
Părem a fi moștenit oftica de la Cain, ofticosul-model al Bibliei. Dar înainte de el, tot oftica l-a împins și pe Șarpele din Grădina Edenului s-o îmbie pe Eva cu mere la ofertă. La urma urmei, și rebeliunea lui Satan a fost un act suprem de oftică, generat de rîvnirea unei poziții deja ocupate. Ofticosul se simte totdeauna îndreptățit să conteste o configurație în care nu ocupă ceea ce i se pare lui poziția centrală și, chiar dacă nu rîvnește neapărat la această poziție, nu-i convine c-a ocupat-o altul. Și, în consecință, face urît. (Oftica este alimentată constant de un inepuizabil complex de inferioritate, deci ofticosul nu ar avea cum să facă frumos.)
Biblia este plină de cazuri de oftică gestionate dezastruos. Oftica fraților săi îl trimite pe Iosif în robie, unde este propulsat într-o poziție de natură să-i oftice și mai tare pe frații complotiști, reduși, practic, la statutul de cerșetori-muritori-de-foame. Haman se oftică sistematic pe Mordecai, pînă cînd tot el ajunge să fie spînzurat, deși avea o poziție net privilegiată față de obiectul ofticii sale. La fel și Saul, care se oftică de-a-n boulea pe David, ajungînd să se rateze complet și să-și piardă ignobil viața. Tot din oftică, miniștrii împăratului Darius îi aranjează lui Daniel un sejur în groapa leilor, de unde acesta iese (la fel ca din cuptorul de foc) cu valoarea acțiunilor sporită. În schimb, rivalii săi, care urmăriseră să-i ia locul în fruntea Imperiului Persan, sfîrșesc prin a-i lua locul, împreună cu familiile lor, în groapa cu lei, unde sînt devorați. Regele Irod se oftică din cauza unei profeții care oricum nu avea nevoie de el să se împlinească și, în ciuda măsurilor drastice pe care le ia, și-o ia finalmente în barbă. Ofticați de infailibilitatea lui Iisus, fariseii Îl răstignesc, nereușind decît să-I confirme această infailibilitate și să-I probeze nemurirea. Pavel, care debutează ca unul dintre marii ofticoși ai Noului Testament, tăind și spînzurînd printre creștini, sfîrșește prin a se ridica deasupra ofticii sale inițiale, stîrnind astfel oftica foștilor săi asociați.
După atîtea situații din care se vede fără putință de tăgadă că oftica e păguboasă, ai crede că ofticoșii se vor gîndi de două ori înainte să dea frîu liber ofticii lor perdante. Dar poate că nu sînt la curent cu istoriile biblice… Chiar și-așa, au la îndemînă basmele, dacă vor să se convingă că oftica „nu se merită“. Oftica îi face pe frații lui Prîslea cel Voinic să-l precipite-n hăul tărîmului de jos. Și de ce erau ofticați pe el? Pentru că reușise acolo unde ei eșuaseră lamentabil. Parcă-i și văd scriind cu spray-ul „Muie Prîslea“ pe toate zidurile palatului, în virtutea complexului de inferioritate care-i muncea… În loc să-și asume eșecul la o probă unde avuseseră oricum prioritate, îl blamează pe cîștigătorul ei de drept și „îi poartă sîmbetele“ mișelește, pînă cînd, în cadrul organizat al ordaliei finale, își ia fiecare cîte o săgeată-n freză și sînt scoși din joc. Tocmai cînd credeau că au cîștigat partida…
Nici personajele feminine nu reușesc să-și depășească oftica în basme. Surorile Cenușăresei, mama lu’ Albă ca Zăpada, Fata babei cea urîtă – toate cad victime ofticii cu care caută (zadarnic) să-și anihileze rivalele.
În ciuda tuturor acestor exemple (le putem adăuga fiecare altele și altele), care ar trebui să ne facă, așa cum spuneam, să ne gîndim de două ori înainte de a ne da cu stîngu’-n dreptu’, oftica pare să ne ia mereu pe nepregătite, făcîndu-ne vînt pe derdelușul ei toxic și ireversibil. Un fel de mecanism genetic pare să împiedice sentimentul care degenerează cu atîta ușurință în oftică să se înscrie pe traiectoria ascendentă a emulației, antonimul solar al ofticii. Același mecanism genetic pare să declanșeze și componenta irațională a ofticii, conferindu-i o dimensiune autodistructivă.
Oftica vine cu efecte negative încorporate, întrucît apare ca reacție de contestare frustrată a unui aspect pozitiv sau a unei calități (meritele și realizările lui Daniel, Prîslea etc.). Ungureanul și Vrînceanul din Miorița sînt mînați de cea mai pură oftică atunci cînd plănuiesc să-și suprime colegul pentru a-i transfera bunurile în patrimoniul lor. Dar – atenție! – balada nu ne spune dacă cei doi chiar au ajuns să și însușească posesiunile rîvnite… Eu aș înclina să cred că nu – ofticoșii nu sfîrșesc niciodată bine (vezi și Macbeth).
De bună seamă că oftica există și la alte popoare, chiar dacă acolo pare să fi fost domesticită – mă gîndeam la sloganul care îndeamnă potențialii consumatori to keep up with the Joneses (pidosnic reflectat la noi în sloganul, pe cît de pitoresc, pe atît de jalnic, cu capra vecinului). Tradiționala oftică a nemților pe francezi ia forma unei invidii bonome, dacă ne uităm, de pildă, la zicala „leben wie Gott in Frankreich“, care descrie un mod de viață luxos și tihnit (și, implicit, rîvnit de locuitorul altui spațiu). E și aici o umbră de oftică, dar această oftică „recunoaște valoarea“ – ce poate fi mai confortabil în mentalitatea populară decît Dumnezeu lăfăindu-se-n Franța?
În alte părți, calitățile și realizările aproapelui tind să fie imitate, emulate, mai degrabă decît contestate și demontate. La noi, calitățile altora par a fi luate ca un afront personal. Într-o veche caricatură a lui Matty Aslan, un „tovarăș“ vizibil ofticat, luînd cuvîntul la ședință, declară cu avînt (citez din memorie): „Nu am nimic cu defectele lui Popescu – ce-i reproșez eu sînt calitățile!“
Cu ceva vreme în urmă, revizuiam admirativ, împreună cu fiul meu, ingenioasele substantive care desemnează în engleză grupuri de animale – pride of lions, sloth of bears, school of fish, exaltation of larks etc. Și, în joacă, am încercat să adaptăm sistemul la națiuni. După ce am fabricat, pe rînd, pub of Brits, sauna of Finns, workshop of Germans etc. – apelînd la clișeele naționale disponibile –, fiul meu m-a surprins propunînd an oftication of Romanians… Semn, zic eu, că am început deja să ne percepem oftica națională ca pe un clișeu. Or, o boală recunoscută, oricît ar fi ea de „grea“, are dintr-odată mai multe șanse de vindecare.
Florin Bican este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: Și v-am spus povestea așa, Editura Arthur, 2018.