Mic ghid de supraviețuire și adaptare în Canada

Omul de la microfon, un lider sindical, recita a doua epigramă, ceva cu doctorul Ciomu și organele sexuale ale miniștrilor. La sfîrșit, nimeni n-a rîs. Am trecut de la mîhnire la indignare și, mînat de un impuls de moment, m-am îndreptat spre el. Am făcut cîțiva pași, am trecut de barierele improvizate și i-am cerut microfonul: ușurat, tipul mi l-a dat. Am privit mulțimea, sute de învățători, profesori și personal auxiliar adunați pe platoul din fața Prefecturii Brăila. Era iunie 2010 și protestam împotriva tăierilor salariale cu 25 de procente. În timp ce spuneam că situația noastră e dramatică și nu e momentul să ne ținem de glume, cîțiva colegi au îndemnat-o pe soția mea, profesoară de matematică, și pe cei doi copii să vină lîngă mine. Mi-am luat fiul și fiica în brațe, m-am răsucit către clădirea guvernamentală și am zis: „Dacă veți continua să ne umiliți, copiii ăștia or să fie canadieni!”. Nu știu de unde mi-au venit cuvintele astea pe buze. Hotărîsem, chiar în acel moment, că trebuie să plecăm în Canada. Ideea emigrării nu era nouă, dar renunțasem la ea prin 1999, după un șir de hoinăreli cu rucsacul în spate prin Europa.

N-am pierdut timpul – ajunși acasă, după o scurtă ședință de familie, am intrat pe site-ul immigration-quebec.qc.ca să ne informăm. Printre altele, provincia canadiană Québec avea un program numit „Muncitori calificați”, l-am studiat și am aflat care sînt condițiile pentru a fi acceptați. Tot pe site-ul respectiv am făcut o evaluare inițială, un test online în care am introdus datele personale, studii, experiența în muncă, grade de cunoaștere a limbilor franceză și engleză. Răspunsul generat a fost pozitiv. Mi-am sunat prietenii din Canada și i-am întrebat dacă pot conta pe sprijinul lor în aventura asta, au fost de acord.

Procesul de emigrare cuprindea pe-atunci două părți, în prima aveam de întocmit și trimis un dosar cu următoarele piese importante: certificate de competențe lingvistice: Test d’Évaluation de Français pour l’accès au Québec (TEFAQ) și International English Language Testing System (IELTS), diplome de studii, certificate de calificare, adeverințe cu experiența în muncă, dovezi că ne-am plătit taxele către stat în ultimii cinci ani. Dacă dosarul era conform urma să fim programați la un intreviu cu un ofițer de imigrări canadian, care, după ce verifica fiecare document în parte și-l valida, ne dădea un Certificat de sélection du Québec (CSQ). A doua parte consta în alcătuirea altui dosar, pentru guvernul federal, care conținea CSQ, cazier judiciar, certificate medicale de la medici agreați de canadieni. În cazul în care totul era în regulă, rezultatul final era obținerea vizei de intrare în Canada și a statutului de rezident permanent.

Toată afacerea costa un purcoi de bani. Mai întîi, mi-am vîndut mașina.

După spusele unui angajat al ambasadei canadiene, întregul proces ar fi trebuit să dureze cel mult un an și două luni, dar lucrurile aveau să stea altfel. Evident că nu numai noi ne-am gîndit să părăsim țara, ci și mii de alte familii, așa că, în scurt timp, birourile de imigrare canadiene au fost copleșite de cereri. Timpul de procesare a dosarelor a crescut, regulile jocului s-au schimbat din mers, a apărut o listă cu meserii aflate la căutare în Québec, dacă erai miner, măcelar, bucătar sau asistent medical aveai mai multe șanse să fii acceptat. Paisprezece luni au devenit patru ani.

În tot acest timp, viața ni s-a schimbat radical, am ieșit din rutina unor profesori cu gradele didactice luate – mers la școală, meditații, vacanțe în Bulgaria și la Brașov – și ne-am întors la învățătură. Am obținut relativ ușor certificatele TEFAQ și IELTS (mulțumită background-ului filologic), am făcut timp de șase luni un curs de bucătari, timp de patru luni un curs de infirmieri (prin Crucea Roșie) și am dat un examen pentru un certificat de competențe de măcelar. Soția a urmat un curs de hotelier, iar copiii mîncau engleză și franceză pe pîine la Clubul Elevilor. În vacanțe, am lucrat ca bucătar, mai întîi pe litoralul grecesc, apoi (alături de alți patru profesori deveniți grataragii sezonieri) am fript zeci de mii de mici, umblînd cu un spectacol itinerant prin marile orașe ale României. Îi sînt recunoscător doamnei maistru de la curs, cea care m-a convins să particip la Cupa României în Artă Culinară 2012, pentru că datorită dumneaei am avut șansa să cîștig două medalii de bronz (pentru piesă artistică și sculptură în ciocolată). Cînd, în 2013, am ajuns în sfîrșit în fața ofițerului de imigrări, acesta a fost convins doar de diplomele și medaliile obținute la acel concurs. „Cuisiner, c’est bon! Je vous donne une chance, monsieur, je vous donne une chance”, a zis și mi-a înmînat certificatele de selecție pentru Québec.

Mai bine de un an s-a scurs pînă am obținut vizele de intrare în Canada, albisem pe jumătate și mă supăram des atunci cînd cunoscuții mă întrebau: „Da’ nu mai pleci în Canada?”. La școală îmi făceam treaba relaxat, mi se schimbase atitudinea față de șefi, îndrăzneala mi se dublase și dădeam glas nemulțumirilor imediat, vehement uneori. Adoram să le văd pe fețe reacția incredulă.

Am cumpărat bilete numai dus, printr-un program British Airways, care ne permitea să luăm cîte trei geamantane de persoană. Am pus în bagaje „toată casa” fără să uităm micile obiecte cu valoare emoțională și cărțile preferate.

În iulie 2014, am aterizat în Montréal și prima excursie pe care am făcut-o a fost în centru, să vedem zgîrie-norii. Impresionantă metropolă, americană și totuși europeană. Am petrecut cîteva zile la niște prieteni, apoi ne-am suit în tren spre Toronto. Alți tovarăși vechi ne așteptau acolo și ne-au cazat în demisolul casei lor. A început umbletul după acte, obținerea numerelor de asigurări sociale, cardurilor de sănătate, permiselor de conducere, o situație simpatică s-a petrecut la bancă, unde a trebuit să ne deschidem conturi, prietenul meu m-a însoțit și a fost uimit de ușurința cu care conversam în engleză cu funcționarii de acolo. „Aa, păi tu ești bun de muncă de mîine!”, a exclamat. M-am uitat pieziș la bietul om, știa doar că am fost profesor de limba engleză, oare ce-și imagina el că făceam la ore!? Aveam să constat că e un avantaj enorm cunoașterea limbii țării de adopție în obținerea unui loc de muncă.

Am urmat sfatul altui prieten care mi-a spus că cel mai bun serviciu de început e administrator de bloc, primești un apartament în respectiva clădire cu toate utilitățile plătite și niște bani în plus, scapi astfel de multe griji și ai timp să-ți cîntărești opțiunile pentru cariera viitoare. Cu ajutorul altui român am ajuns la un interviu, job-ul, intitulat pompos residence manager, presupunea cunoașterea și inspectarea tuturor instalațiilor, reparații minore, îngrijirea piscinei de la etajul treizeci, preluarea apelurilor chiriașilor și avea un mare plus, nu trebuia să dau cu mopul. Am dezvoltat nonșalant minciunile schițate în CV, doamnele de la PR m-au plăcut imediat și am obținut slujba. În două zile, ne-am trambalat tot calabalîcul în miezul Toronto-ului. Mereu aglomerat centrul, foarte viu, o mulțime de evenimente culturale, spectacole, festivaluri, muzee, galerii, teatre, restaurante cu mîncăruri din toate colțurile lumii; o singură problemă, la orice oră traficul era un infern, ceva lipsea totuși, nimeni nu claxona la semafoare. Toată lumea era extrem de politicoasă, oriunde, oricînd, canadienii sînt faimoși pentru că își cer scuze că-și cer scuze.

Am avut un șoc cultural inițial, ne mutaserăm în plin gay village și ne-a luat ceva timp să ne obișnuim cu mediul respectiv, dar puținele prejudecăți pe care le aveam au murit repede și ne-am făcut prieteni noi. Școala copiilor era la două străzi distanță, iar fiica și fiul meu, elevi de clasa a doua și a treia, mergeau pe jos pînă la ea. S-au adaptat repede, după trei luni de zile vorbeau între ei doar în engleză. La serviciu, totul decurgea mulțumitor, fără heirupisme, pe principiul „îți faci bine treaba de prima oară, totul e OK”. O surpriză plăcută, necunoscută pînă atunci, a fost bonusul sau bonusurile, ce însoțeau salariul, numite „beneficii”, o mulțime de tipuri de asigurări, de viață, călătorie sau medicale. Medicamentele, facturile dentistului, opticianului, chiar și ale maseurului erau plătite de o firmă de asigurări, nu de noi. Că tot am ajuns aici, în Canada, spre diferență de SUA, serviciile medicale sînt gratuite, dar asta nu te scutește de timpi lungi de așteptare, fie ei la camera de urgență sau la programările la medicul specialist.

Pasul următor a fost pregătirea pentru un job mai bine plătit, într-un domeniu în care să se poată face carieră. Din păcate la profesorat am renunțat, prea multe piedici în recunoașterea și echivalarea diplomelor românești, după care ar fi urmat ani buni de provizorat (nu există examene de titularizare, sistemul de învățămînt e total diferit). M-am orientat către electronică, înscriindu-mă la un colegiu tehnic, și după doi ani m-am angajat la una din cele mai mari companii de telecomunicații canadiene pentru care lucrez și acum. 

Destul despre muncă, să vorbim despre viața de zi cu zi, sîntem români și rădăcini lungi ne leagă de țară. Avem o mică Românie a noastră aici, ne întîlnim săptămînal cu prietenii noștri români, sărbătorim românește (gătim miel de Paște și „facem” porc de Crăciun), ne ducem la biserici românești, avem școală (la care soția mea este instructor principal) românească, chiar și o secțiune de cărți în limba română la biblioteca orășenească, sînt magazine românești și toți, dar toți au cutiuță cu programe românești atașată la televizor. Deschid o paranteză, lumea are o părere bună despre noi, n-ai nici o jenă să spui că ești român.

La o privire mai atentă e sesizabil, cînd te afli la un eveniment în comunitatea noastră, un soi de  superioritate a emigranților vechi, cei fugiți din țară pe vremea comunismului, afișat în raporturile cu ceilalți, cei veniți după 1990. La început mă deranja, acum nu-mi mai pasă. Dac-ar fi să trag o linie, îmi plac oamenii de-aici, dar nu agasanta lor corectitudine politică, îmi place că nu-i birocrație, dar urăsc taxele prea mari, îmi plac autostrăzile, dar mă deranjează că uneori e imensă distanța pînă la locul în care vreau să ajung, îmi plac suburbiile, dar sînt indignat de costul nejustificat de mare al caselor, îmi place că duc o viață liniștită și am destul de puține motive de îngrijorare, și ar mai fi.

Mă întorc la copii, căci despre ei ar trebui să fie vorba, pentru binele lor ne-am părăsit țara – ei bine, copiii noștri sînt crescuți în alte valori („nu, tati, nu merge și așa!”), cu referințe culturale diferite de ale noastre (confortabili cînd îi citesc pe Salinger, Cheever sau Alice Munro, înspăimîntați de Constantin Chiriță, chiar atunci cînd li se promite o consolă Play Station), cu preocupări (muscle cars, teatru nord-american) și priorități specifice societății canadiene. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că i-am adus aici, dar cînd mă uit la buletinele de știri de acasă îndoielile mi se spulberă. 

Bogdan Perțache este scriitor, a fost profesor și învățător. Cartea lui de debut, Visul canadian, a apărut anul acesta la Editura Polirom.