Mi se spune Bunicu’

14 noiembrie 2012   Tema săptămînii

Se pot spune multe despre noi, bunicii. În primul rînd, că sîntem din ce în ce mai mulţi. Pe cînd trăiam în peşteri nu ajungeam să ne vedem nepoţii, pentru că ne sfîrşeau de tineri bolile, animalele sălbatice, sau ne dădea cu o piatră în cap neanderthalianul sau cromagnonianul din vecini, cînd era flămînd. După profesorul Rachel Caspari, de la Central Michigan University, speranţa de viaţă în acele timpuri era cam de 30 de ani. Cînd să mai devii şi bunic? Apoi, odată cu apariţia unor resurse stabile de hrană, am început să trăim mai mult şi au apărut, pe scară filogenetică, specia, instituţia şi conceptul de bunic. Ei, bunicii, au crescut ca număr nu atît prin modalităţile curente de înmulţire, ci printr-o din ce în ce mai obstinată şi mai perseverentă existenţă pe scoarţa pămîntului.

Azi numărul nostru, al bunicilor, este de-a dreptul impresionant. După Kirk Bloir, în Human Development & Family Science, 95% din cei peste 65 de ani şi care au copii adulţi sînt bunici, adică 60 de milioane de americani. El mai spune că vîrsta medie la care americanii devin bunici este de 45 de ani, iar dacă socotim numai bărbaţii, la 52 de ani; deci, conchide el, oamenii au acest foarte important rol în timpul celor mai mulţi ani din viaţa lor adultă. Wow! That’s wonderful – cum ar zice cititorul american al revistei.
În epoca preistorică, el, bunicul, nu înţelegea totdeauna de ce generaţia tînără simţea nevoia să deseneze mamuţi verzi pe pereţii peşterilor. Nici în ziua de azi bunicii nu pricep cum fac nepoţii de la 5-6 ani în sus de se pricep mai bine decît ei să manevreze telefonul mobil, DVD-playerul şi computerul. Asta nu înseamnă neapărat că există o prăpastie între generaţii, fie că vorbim de tînărul bunic din peşteră şi nepotul său cu simţ artistic, fie, prin comparaţie, de mai bătrînul, dar totuşi din ce în ce mai tînărul bunic de azi şi nepotul său digitalizat. Nu mai e nevoie s-o spunem că, pentru copiii ai căror părinţi lucrează în străinătate, bunicii au devenit mai apropiaţi decît părinţii.

În diaspora, bunicii sînt rari. Neavînd alţii prin preajmă, mie îmi spun Bunicu’ nepoţii, prietenii nepoţilor, precum şi părinţii lor. Dar nu e rău să ai un bunic în diaspora, cînd numai unul dintre părinţii copiilor e de pe meleaguri mioritice şi se înţelege cu partenerul într-o limbă care nu e nici a lui, nici a ei. Ce limbă vor vorbi copiii dacă n-ar fi şi bunicul pe acolo? Doar engleza, bineînţeles. Cu bunicul însă ei vorbesc româneşte. Ba mai mult, se întîlnesc sîmbăta cu mai mulţi copii, în bucătăria bunicului, şi învaţă româneşte şi cîntă româneşte şi li se vorbeşte despre România.  

Relaţia bunici-nepoţi e diferită în Occident. Nu pentru că sentimentele de afecţiune nu ar fi aceleaşi, ci pentru că tinerii căsătoriţi nu locuiesc de obicei cu părinţii, iar apariţia copiilor îi face pe bunici să efectueze vizite ceva mai dese, dar fiecare familie îşi are viaţa proprie. Tinerii îşi dau copiii la creşe, bunicii îşi văd de activitatea lor de salariaţi sau pensionari, joacă golf sau tenis, dansează, frecventează saloanele de coafură şi merg la spectacole, divorţează şi se recăsătoresc ca în tinereţe. Am spus cîndva că Suedia, ţara mea de adopţie timp de 18 ani, are cele mai frumoase babe din lume. Îmi menţin părerea şi după ce am trăit opt ani în Anglia. Nicăieri nu vezi femei în vîrstă aşa de cochete, suple şi îmbrăcate în culori aşa de vii, sau chiar dacă vezi şi prin alte părţi, oricum nu e aceeşi aglomeraţie pe unitatea de suprafaţă ca în Suedia. Ziarele suedeze vorbesc uneori de relaţia bunici-nepoţi, dar foarte sporadic, de exemplu cînd bunicii au comis condamnabilul gest de a le oferi prăjituri pe furiş nepoţilor în altă zi decît sîmbăta (o ştire din cel mai cunoscut tabloid suedez, Aftonbladet, după o trecere asiduă în revistă a ediţiei online a ziarului). Copiii suedezi primesc bani sîmbăta să-şi cumpere dulciuri, dar nu şi în restul săptămînii. Nu e o temă pe gustul cititorilor.

Am senzaţia că în Anglia această relaţie bunici-nepoţi este ceva mai strînsă. Poate şi din cauză că insula asta e teribil de aglomerată, aşa că oricum eşti mai aproape unul de altul. Însă indiferent de ţara în care bunicii şi nepoţii trăiesc, relaţia apropiată dintre ei are efecte benefice şi pentru unii, şi pentru alţii. Cercetători ai ambelor categorii de vîrstă subliniază o mai bună încredere în sine a copiilor şi performanţa lor mai bună la şcoală, iar în ce-i priveşte pe bunici, e dovedit că atît neuronii cît şi vasele lor de sînge se simt mult mai bine în prezenţa nepoţilor.

Anton Sanda este medic stomatolog şi scrie cărţi pentru copii. În 1987 a emigrat în Suedia, unde a urmat un curs de introducere în lingvistică la Universitatea din Lund. În prezent, locuieşte în Norwich – Marea Britanie.

Mai multe