"Mi-e mai frică pentru cei din jurul meu decît pentru mine"
- interviu cu Dragoș BOERU -
Cum îţi gestionezi frica atunci cînd sari de la 4000 de metri?
În primul rînd, paraşutismul e un sport foarte sigur. E considerat sport extrem din cauza expunerii la un risc mare. Dar singurii care putem greşi sîntem noi, cei care îl practicăm. La un moment dat, citeam un reportaj despre frică şi Brian Germain, psiholog şi paraşutist, zicea că, dacă în loc de oameni ar fi saci de cartofi pe care i-am arunca din avion, paraşutismul ar fi cel mai sigur sport din lume.
După părerea mea, avem de-a face cu două tipuri de frici. Una este a celor care sar prima dată cu paraşuta şi trăiesc o frică care vine din faptul că nu ştiu ce li se întîmplă. Vor să experimenteze, dar le e frică de necunoscut. Cînd sari, fizic simţi în primul rînd ceva, căci e vorba de o accelerare de la 0 la 200 şi ceva de km pe oră într-o secundă. De aceea, vezi că oamenii reacţionează foarte ciudat: unii te ţin de mînă, vorbesc foarte mult, sînt tăcuţi, transpiră, vomită. Am văzut cele mai multe modalităţi în care oamenii îşi pot manifesta frica. Şi după ce saltul se termină şi ajung cu picioarele pe sol, spaima aceea se transformă într-o bucurie imensă că au reuşit. Plus că senzaţia din aer e greu de descris. Cînd mă mai întreabă cîte un prieten cum e să sari cu paraşuta, îi zic doar atît: vino, încearcă şi vezi singur. Apoi, mai e frica celor care practică paraşutismul şi care ştiu foarte bine ce se poate întîmpla. Atunci poate să-ţi fie frică, de exemplu, să urci cu avionul, sau cînd se deschide uşa. Chiar dacă am o mie şi ceva de salturi, pentru mine frica înseamnă să urc cu avionul pînă sus. Ideea că aş putea să mor într-un avion, cu paraşuta în spate, mi se pare foarte creepy. Frica o simt de cele mai multe ori ca pe un gol în stomac.
Ce legătură au paraşutiştii cu cea de-a doua paraşută, cea de salvare?
E vorba de încredere. Acea paraşută poate fi pliată doar de anumite persoane special instruite şi autorizate (li se spune rigger). Iar încrederea ţi-o cîştigi prin experienţă şi prin starea echipamentului. Cei inconştienţi se gîndesc că n-o să ajungă niciodată la paraşuta de rezervă, că nu li se poate întîmpla nimic. Eu am deschis paraşuta de rezervă de patru ori în o mie şi ceva de salturi, un pic mai mult decît media. Dacă pleci cu teamă, mai bine nu mai pleci. Trebuie să ştii că cel care ţi-a pliat paraşuta de rezervă şi-a făcut treaba bine.
Cum se întîmplă cu încrederea, la săritura în tandem?
Cea mai mare încredere o ai în instructor. E vorba, de cele mai multe ori, de o persoană pe care n-o cunoşti, e posibil s-o vezi atunci pentru prima dată în viaţă şi pe ale cărei mîini te dai cu totul. Cea mai simpatică reacţie a unui instructor, la întrebarea celui cu care urma să sară în tandem, dacă i se poate întîmpla ceva, mi s-a părut asta: „Eu am un copil acasă, aşa că n-am nici un gînd să mor“. Sînt mulţi „pasageri“ speriaţi, dar care după discuţia cu instructorul sau cu cameramanul devin cu totul alţii. Eu nu sar în tandem, sînt cameraman. În căderea liberă, instructorul nu le vede feţele, dar eu le văd reacţiile, bucuria. Spaima le-o vezi cînd pleacă din avion, căci nu se aşteaptă. Au nişte ochi mari cît China, dar după cîteva secunde, începe să le placă. Şi, după ce se deschide paraşuta, unii urlă. Aţii au spus rugăciuni pînă jos, mulţi au vomitat, alţii s-au bucurat atît de mult şi, după ce au venit pe pămînt, s-au dus la instructor şi l-au pupat şi au zis că mai vor să sară o dată.
Dacă de căderea în gol nu ţi-e frică, ce alte spaime ai?
Spaima mea cea mai mare e să mor cu paraşuta în spate, într-un avion. Fără o paraşută la mine, ştiu că n-aş fi avut ce să fac, dar dacă ai două în spate, n-am cum să nu mă gîndesc că, dacă se întîmplă ceva, aş fi avut o şansă pe care n-am folosit-o. Cred că mi-e mai frică pentru cei din jurul meu, decît pentru mine. De obicei, cînd deschid paraşuta, îmi caut fratele, văd că e OK, îmi caut prietena, apoi mă uit după ceilalţi prieteni apropiaţi. Poate şi pentru că sînt instructor, la aerodrom am o mai mare spaimă pentru ceilalţi apropiaţi, decît pentru mine. Am avut şi un prieten care s-a nimicit pe aerodrom, în faţa mea, şi nu e deloc plăcut. Cel mai rău e să mori, evident. Dar cred că, dacă se întîmplă, înseamnă că aşa a fost să fie. Pentru alţii nu-i aşa, din contră. Şi, dacă aş putea să aleg, aş alege să mor cu paraşuta în spate pe un cîmp. Ca paraşutist, să mori pentru că ţi-a căzut în cap un castron de la etajul 5 pare cam penibil.
Dragoş Boeru este instructor de paraşutism, membru al clubului TNT-Brothers (www.tnt-brothers.ro).
A consemnat Ana Maria SANDU