„Mi-e groază de cum arată lumea în absența ei” - anchetă

Să vorbești despre bunătate e mereu greu. De asta am formulat de nenumărate ori întrebările pentru invitații mei. Pînă la urmă am ajuns la varianta asta: „Ce înseamnă bunătatea pentru dvs.? Cînd ați simțit că cineva a fost bun cu dvs.?”. Poate fi un fel de sobă, o putem evalua, seamănă cu o plăcintă, alteori e de-o simplitate dezarmantă sau apare atunci cînd o pungă plină se împrăștie pe jos.

● Teodor DUNĂ, poet

Pentru că nu îmi mai amintesc prea multe despre oameni și bunătatea lor, voi vorbi despre sobe. Despre cum, uneori, cineva se transformă, brusc, dintr-un impuls natural al căldurii, într-o sobiță. Și oricît de frig îi este zilei pe care o traversezi, oricîte lăzi frigorifice sînt atunci prin jurul inimii, sobița aceea cu voce și ochi începe să încălzească, să dezghețe ceva. Atunci ți se îndulcesc banchizele de sub piele. Și lîngă sobița care dogorește ești ca pe un vîrf de munte de unde se vede (cum se spune cînd nu poți zice altceva) foarte frumos. Și începi să semeni cu ceea ce te înconjoară, începi să fii și tu puțin dintr-o sobiță. Atunci ai senzația că nu e trist printre oameni. Că nu e degeaba printre formele astea tot mai ciudate de lume. Că – oricît de rar și oricît de puțin – tot merită. Pentru că sobița nu vrea nimic, nu cere nimic, nici măcar nu știe că dogorește. Nu ține să-ți arate că ea e căldura. Doar este. Și asta o face, într-adevăr, o sobiță care n-ar ști să spună că bunătatea e felul de a rămîne copii al oamenilor mari – dar, într-un fel, ai simți asta.

● Katia PASCARIU, actriță

Mi-ar fi plăcut ca acest cuvînt să nu existe – să fie starea de fapt a lucrurilor, pentru care să nu avem nevoie de un nume distinct, să fie norma, nu excepția, să fie gestul curent. Cred că e diferită de fericire, în sensul că o percepi mai degrabă cînd e – de multe ori te surprinde, dar poate fi și previzibilă, poate fi necesară sau poate fi excesivă și angoasantă. Cred că e musai să o vedem din perspectiva ambelor părți – emițător și receptor. Așa o putem evalua, așa o putem cîntări – reperele sînt vagi și depind de la situație la situație, e relativă și fluidă, chiar dacă avem o serie de standarde general acceptate. Eu simt bunătate des în preajma mea, încerc să o cultiv pentru că mi-e groază de cum arată lumea în absența ei. De curînd, cineva a fost bun cu mine pentru că m-a lăsat în viața lui, mi-a dat mîna și am simțit încredere, și drag, și ascultare, și cooperare. A căuta armonia cu cineva împreună implică multiple exerciții de bunătate – repetate, necondiționate, altruiste.

● Corina SÎRGHI, cîntăreață

Bunătatea are formă de plăcintă, doar cineva foarte bun la suflet poate face dintr-o plăcintă o operă de artă, așa arată jumătate din bunătatea bunicii mele, își pune sufletul pe o tavă ruginită în colțuri. Cîteodată bîrfește, cîteodată este invidioasă, Necuratul o mînă la rele, iar ea mai cade în capcana lui uneori. Dar apoi se așază în genunchi, deschide cartea de rugăciuni și încearcă să-și spele toate păcatele. Nu știe, însă, că toate păcatele îi sînt spălate de lacrimile care curg, zilnic, de dorul copiilor. Ea zice că se culcă cu dorul în sîn și se trezește cu el tot acolo, dar mai mare. Dorul înseamnă bunătate. Să duci vecinilor o felie de plăcintă pe o farfurie acoperită de un șervețel înseamnă tot bunătate. Bunătatea vine din lucrurile mărunte pe care noi, deseori, nu le vedem.

● Andrei MĂCEȘANU, ilustrator

Bunătatea e extrem de simplă și, cu puțin efort și exercițiu, ar trebui să ne fie accesibilă. Bunătatea e ceea ce face ca lucrurile să nu se destrame, ci, mai curînd, să meargă înainte. La nivelul cel mai palpabil, aș zice că bunătatea ne face să ne acceptăm unii pe alții, indiferent de diferențele dintre noi; înseamnă deschiderea către celălalt și încercarea de a-i trata pe alții ca pe tine însuți.

Îmi vine să povestesc o întîmplare de acum mult timp cînd, pe la vreo treisprezece ani, mă întorceam acasă seara, tîrziu, cu bicicleta, și aveam o dispoziție extrem de proastă. Nu-mi amintesc exact de ce, dar cert e că nu eram atent la drum. A fost cît pe ce să intru într-o mașină, dar claxonul șoferului m-a făcut să frînez. De pe marginea drumului, un copil mult mai mic decît mine, apărut de nicăieri, m-a strigat, m-a întrebat dacă sînt bine și m-a sfătuit, cu foarte multă seriozitate, să fiu mai atent. La ani după aceea, deși amintirea s-a păstrat foarte clar în minte, am început să mă întreb dacă acel copil a existat cu adevărat.

● Iulian POPA, scriitor

Într-o seară de ianuarie, veneam de la magazin cu o pungă supraîncărcată care, la jumătatea drumului, a cedat. Conținutul ei s-a împrăștiat neuniform pe asfalt, iar eu am trecut prin toate stările posibile, de la enervare pînă la un vag sentiment de jenă, la gîndul că din afară trebuie să fi părut nostim felul în care priveam la portocalele rostogolite pe jos. În dreapta mea, dintr-un grup de tineri care mă privesc compătimitor, se desprinde un băiat care avea o pungă similară cu a mea, mi-o oferă, ba chiar mă și ajută să strîng. Nu-mi spune nimic și nici nu îmi dă în vreun fel de înțeles că ar trebui să-i fiu recunoscător cu ceva. I-aș fi plătit-o, dar mulțumirile mele îi sînt de-ajuns și-și vede de drum mai departe alături de prietenii lui. Întîmplarea măruntă m-a făcut să mă gândesc că bunătatea se manifestă și prin gesturile de ajutor pe care le facem atunci cînd necunoscuți care au nevoie se așteaptă cel mai puțin și cînd mergem mai departe, fără nici măcar să ne spunem numele atunci cînd ne oferim ajutorul.

● Alexandra COLIBAN, traducătoare

Acum mulți ani, eram singură la Viena, în duminica Paștelui catolic. M-am dus la un cinematograf unde rulau filme în limba engleză, nedublate și nesubtitrate, să văd Pacientul englez, de-abia lansat. După cîteva zile în care hălăduisem pe străzi și prin muzee, în publicul acela de anglofoni eleganți mă simțeam mai puțin singură. M-a emoționat tare filmul, finalul în mod special, și chiar mă pregăteam să-mi șterg lacrimile care-mi curgeau pe obraji, înainte să se aprindă luminile, cînd am simțit că mă ia cineva de mînă și mi-o strînge. Era doamna elegantă, cu păr alb, din dreapta mea, și ea cu lacrimi în ochi și cu cel mai cald zîmbet din lume. N-a fost nevoie de nici un cuvînt, ne-am ridicat apoi și am plecat, fiecare în drumul ei. Asta îmi vine să scriu acum despre bunătate: că nu e întîmplătoare. Că e un act de voință, o întrerupere în curgerea firească a lucrurilor, care marchează o întîlnire. Iar unul dintre lucrurile care mă sperie e că, fără bunătate, lumea ar arăta aproape la fel, timpul ar curge și ne-am vedea fiecare de drum, fără să avem habar ce lipsește.

● Cristina HERMEZIU, jurnalistă și scriitoare

Fapte bune, un decalog. Să nu fie pentru familie, să fie pentru străini. Să fii prost de bun conștient, nu naiv (Lazarro Felice e bun pentru că e inocent, răspunde adolescentul casei, pe care l-am întrebat despre personaje de film bune). Să nu fie la Crăciun. Să nu le contabilizezi. Să fie și pentru familie, nu numai pentru străini. Să fie întîmplătoare. Să nu le uiți niciodată. Să fie spontane. Să fie pe gratis. Să le tot povestești și lumina lor să nu scadă.

Pregăteam un mega-interviu cu Arielle Dombasle și m-am dus să-i văd spectacolul, la Crazy Horse. N-am stat pînă la final, am plecat la miezul nopții, să nu pierd ultimul metrou. L-am pierdut. Singură pe peron, l-am văzut cum se îndepărtează pe tunel. Ar fi trebuit să schimb trei metrouri și să-mi recuperez mașina la celălalt capăt al Parisului. În momentul acela de intensă singurătate a apărut pe șine un vagonet condus de doi muncitori care-și începeau rondul de noapte în echipa de mentenanță. S-au oprit în dreptul meu. În caruselul acela ciudat m-au purtat prin toate măruntaiele Parisului, schimbîndu-și traseul ca să ajung la stația unde îmi lăsasem mașina.

a consemnat Ana Maria SANDU