Mi-ar plăcea Estul dacă ar fi situat în Vest

Am fugit din România pe timpul lui Ceaușescu și de-atunci locuiesc în Germania. Trăiesc, se poate spune, între două lumi. Faptul acesta are, simultan, un mare avantaj și un mare dezavantaj. Dezavantajul e că aparțin sufletește atît unei lumi, cît și celeilalte și, atunci cînd sînt în Vest, aș vrea adeseori să fiu în Est și invers. Groucho Marx, celebrul actor de comedie din grupul Marx Brothers – nu-l confundați cu Karl Marx, că ăsta n-a avut umor –, a spus într-o bună zi o frază la care merită să ciulim urechile: „Mi-ar plăcea Estul mult mai mult dacă ar fi situat în Vest“. Așa îmi merge și mie, dacă aș putea efectua această magică deplasare a punctelor cardinale, aș fi pe deplin mulțumit.

Trăind între două lumi ai avantajul că de multe ori îți dai seama de treburi pe care „băștinașii“ get-beget, cei care pleacă din locul nașterii numai în concediu sau în excursii, nu le sesizează nici morți. Anul trecut, de pildă, am locuit aproape toată luna septembrie la Iași și mi se în­tîmplau aproape zilnic tot felul de chestii cînd ciudate, cînd vesele, pe care le relatam apoi cu plăcere amicilor la o cafea sau la un pahar de bere. „Ha-ha“, era adeseori reacția, „Ce tare! Măi, cum naiba de ți se întîmplă numai ție din astea?“ Dar, de fapt, toate acele lucruri nu mi se întîmplau doar mie, li se întîmplau și lor, atîta că ei se obișnuiseră și nu-și mai dădeau seama.

Iată o întîmplare de care îmi amintesc perfect: într-o vineri, pe la 11, m-am dus la Poștă să depun acolo o scrisoare recomandată, era musai, nu puteam trimite documentele respective prin e-mail. Locuiam la Muzeul Literaturii din Iași și, înainte de a pleca, i-am spus prietenului meu Florin, la o țigară, lîngă statuia lui Creangă: „Florine, mă duc la Poștă“. ­„Fain“, a răspuns el rînjind. „Sînt curios ce ți se va întîmpla de data asta.“ „Și eu“, am zis, am dus mucul de țigară la buzele împietrite ale lui Creangă, ca să tragă și el un fum, și m-am dus. Știam că clădirea Poștei nu e greu de găsit, era la următoarea răscruce, după cîte îmi explicase Florin. Dar la următoarea răscruce se vedeau tot felul de clădiri, numai clădirea Poștei nu. Nu era nimeni pe stradă, cînd dintr-odată apare un bătrînel slab și cocîrjat, sprijinindu-se într-un baston.

– Nu vă supărați, unde-i Poșta, vă rog? îl întreb.

Omul se uită la mine întunecat și bănuitor, am început să mă gîndesc serios că am făcut ceva foarte rău în ziua aceea.

– Acolo jos, la dreapta, îmi spune în­tr un tîrziu.

– Unde? S-o iau pe aici pe cărare sau mai încolo pe trepte? întreb eu, căci cărarea ducea în cu totul altă parte decît treptele.

El: La dreapta!

Eu: S-o iau deci pe trepte?, întreb. Atît cărarea, cît și treptele erau în dreapta noastră.

Omul, mirat de-atîta ignoranță înverșunată din partea mea, se înfurie rău de tot, pur și simplu nu-i vine a crede cît sînt de nătîng, mai să-mi tragă niște bastoane peste spate, după cum merit. Din fericire, reușesc să-mi iau în ultimul moment tălpășița și, după cîțiva pași, îmi explică o femeie care tocmai își făcuse apariția pe unde s-o iau. Nici pe cărare, nici pe trepte, desigur, ci pe un drum ascuns după niște tufe, la vreo 50 de metri mai încolo. Pornesc, ajung.

La Poștă, coadă. Înaintea mea, o doamnă plinuță, cu o pălărie albastru deschis, la vreo 70 de ani. După vreo jumătate de oră de așteptare, în care îmi pun serios întrebarea dacă n ar fi ajuns recomandata mea totuși mai repede dacă m-aș fi dus cu ea pe jos la București, doamna din fața mea ajunge, în sfîrșit, la ghișeu. Cumpără timbre, plicuri, lucruri din astea, și trimite și un pachețel.

– Cît am de plătit? întreabă.

– 47,55 lei, spune femeia de la ghișeu.

Clienta, după nici două secunde:

– Fals!

– Cum adică fals?!

– Pentru că 16 ori 1,6 fac 25, 6 plus 16,85 fac 42,45.

De fapt, nu mai știu exact despre ce cifre era vorba, dar cam așa s-au petrecut lucrurile, clienta dădea impresia evidentă de a fi făcut calculele în cap, cu viteza fulgerului.

– Nu, doamnă, uitați-vă aici, calculatorul arată altceva, spune femeia de la ghișeu.

– Atunci calculatorul e prost, răspunde clienta.

– Ba nu, doamnă!

– Ba da, doamnă!

Aveam impresia de déjà-vu, parcă asistam la dialogul din „Căldură mare“, transferat la Poșta din Iași.

– Doamnă, calculatorul nu greșește!

– Dar greșesc oamenii. Au greșit ăia care l-au programat.

– Mă duc s-o caut pe șefa, spune femeia de la ghișeu, se ridică și pleacă.

Eu o întreb, plin de admirație, pe doamna din fața mea:

– Doamnă, ați fost profesoară de matematică, nu?

Ea, cu un zîmbet abia schițat:

– Nu, dar am fost ingineră în construcții. Știu să adun doi cu doi.

– Da, mi-am dat seama, spun eu.

Se întoarce femeia de la ghișeu cu șefa. Șefa, zîmbind amabil, îi spune politicoasă doamnei:

– Haideți, vă rog, doamnă, să vă explic! O duce la o tabelă afișată pe un perete de alături, îi arată că socoteala ei, a clientei, este absolut corectă, dar că mai trebuie adăugate și taxele afișate în tabela aceea, taxe pe care calculatorul le adună automat la suma de plată.

– Păi, vedeți că este cum spun eu? zice clienta. Și apoi taxele astea sînt nerușinate, oricum. Sîntem primii în lume cînd e vorba de jefuit oamenii. Vai de mamele noastre!

Apoi plătește cu un zîmbet stoic, iese triumfătoare și, după vreun minut, două, depun scrisoarea și ies și eu. O întîlnesc la cîțiva pași mai încolo, ne recunoaștem.

– Doamnă, sînteți mare! îi spun rîzînd. Respect! Vă admir.

– Nu sînteți de aici, nu? întreabă ea.

– M-am născut în România, dar trăiesc de foarte mulți ani în Germania.

– Se vede, spune ea. Germania. Hai să vă spun ceva: am trăit o vreme la fata mea, care locuiește în Canada, la Toronto. Am acolo doi nepoței, unul are șase ani, celălalt are zece ani. Îmi zice ăsta de zece ani, într-o zi: „Bunico, tu cît ai pensie?“ „600 de lei pe lună“, îi spun. El: „Păi, nu se poate. Pe noi ne-a învățat la școală că îți trebuie cel puțin 800 de dolari pe lună ca să trăiești.“ Deci cam așa stau lucrurile, eu sînt inexistentă pentru nepoțelul meu, zice doamna și rîde.

Rîd și eu, chiar dacă un pic strîmb. Care filozof a emis teoria că, de fapt, nici nu existăm cu adevărat, că totul e doar o iluzie? Ar fi avut în persoana pensionarei din Iași un exemplu care să-i ilustreze teza. 

Jan Cornelius, originar din România, este scriitor de limbă germană și traducător. Cea mai recentă carte publicată: Eu, Dracula și John Lennon, Editura Humanitas, 2016.