"Mi-ar face plăcere să revin în cosmos"

13 ianuarie 2011   Tema săptămînii

- interviu cu Dumitru PRUNARIU -

Dumitru Dorin Prunariu este primul cosmonaut român. La 14 mai 1981 a devenit primul și singurul român care a zburat vreodată în spațiul cosmic. A participat la misiunea Soiuz 40 din cadrul programului spațial Intercosmos și a petrecut în spațiu 7 zile, 20 de ore și 42 de minute. Este de profesie inginer aeronautic.

Ce înseamnă frica pentru un cosmonaut? Cînd şi cum se manifestă ea?

În aviaţie şi în cosmonautică se spune că eşti un adevărat aviator sau cosmonaut atîta timp cît nu îţi este frică. Frica este o stare care se educă. În calitate de candidat cosmonaut, sutele de ore de antrenament la simulatoare, în zbor acrobatic cu avioane cu reacţie, salturile cu paraşuta, antrenamentele de supravieţuire în condiţii extreme, cît şi învăţarea teoretică a reacţiei echipamentelor utilizate şi a organismului la diverse solicitări te fac să fii sigur pe tine în orice situaţie, să controlezi ce se întîmplă în jurul tău şi, pur şi simplu, să nu ajungi la starea de frică.

Cum aţi reuşit să vă înfrîngeţi potenţiala teamă, cînd aţi plecat în spaţiu?

Dorinţa de a zbura, de a pluti prin aer şi spaţiu am avut-o de mic. Nu o dată în copilărie am avut sentimentul că, dacă dau mai tare din mîini, mă pot înălţa ca păsările. Şi nu o dată am visat cum plutesc prin văile munţilor sau mă înalţ prin forţele proprii spre cer. Cu un antrenament perseverent şi adecvat, zborul spre cosmos a fost doar o împlinire a unei dorinţe oarecum ancestrale de a mă ridica cît mai sus şi de a avea o cuprindere cît mai largă a planetei pe care trăim. Orice posibilă teamă ar fi fost înfrîntă de această dorinţă. 

De ce credeţi că oamenii sînt, chiar şi astăzi, la peste şase decenii de eră spaţială, atît de speriaţi de cosmos, găuri negre sau de extratereştri?

Personal, nu am întîlnit oameni speriaţi pur şi simplu de cosmos. Am întîlnit însă oameni nedocumentaţi, sau aşa-zis „documentaţi“ prin intermediul unor surse de informare dubioase, care promovează senzaţionalul şi catastrofalul, în detrimentul informaţiei ştiinţifice. Prin senzaţional şi catastrofal îşi vînd publicaţiile şi scot bani. Generaţii întregi au fost învăţate să creadă, la modul absolut, ce scriu publicaţiile şi ce se spune la radio şi la televizor. Lipsa de educaţie fiind direct proporţională cu lipsa de analiză a informaţiei şi de discernămînt. Pe un fond de scădere impardonabilă a nivelului de cultură generală – să nu vorbim de cultura ştiinţifică a populaţiei –, orice e legat de „imprevizibil“ şi venit din cosmos se transformă în catastrofal. Şi, în consecinţă, în teamă. Există, desigur, şi fenomene cosmice periculoase pentru Terra, dar acestea se studiază cît mai profund posibil şi se acţionează pentru crearea unor sisteme şi mecanisme de control, cel puţin al efectelor lor.

Care e cel mai puternic sentiment pe care l-aţi avut după călătoria în spaţiu? Că ştiţi mai mult sau, din contră, mai puţin?

Cel mai puternic sentiment după un zbor cosmic este acela că poţi cuprinde planeta în întregul ei, cum puţini pămînteni au sau au avut posibilitatea să o facă. În timp, începi să corelezi altfel o serie întreagă de probleme, să cauţi o cuprindere globală în înţelegerea lor, să le conferi perspective mult mai cuprinzătoare.

Educaţia de tip pozitivist, pe care o primeau majoritatea românilor în acea epocă, vă făcea mai curajoşi?

Nu ştiu dacă educaţia din „acea epocă“ poate fi considerată de tip pozitivist sau, pur şi simplu, era mult mai conştiincios şi mai cuprinzător efectuată decît cea care se face astăzi. Exista însă atunci un spirit patriotic mult mai dezvoltat, iar acesta – cum eronat cred unii – nu ţinea neapărat de epoca comunistă. Cine a fost în SUA poate uşor să aprecieze cîtă mîndrie li se insuflă acolo tinerilor, în procesul de învăţămînt, că aparţin acelei naţii. De asemenea, poate să spună cîte steaguri americane sînt ridicate de oameni simpli, în curţile lor, ca urmare a acestei educaţii şi mîndrii. O naţiune care nu ştie să-şi cultive şi să-şi motiveze tinerii, şi prin prisma adevăratelor valori naţionale, este o naţiune pierdută. Curajul ţine în primul rînd de caracteristicile personale ale indivizilor. E amplificat de multe ori şi de mîndria naţională. Iar dacă o ai, atunci realizezi că poţi face ceva deosebit pentru semenii tăi.

Cum vă raportaţi la tehnologia spaţială de atunci, privită cu ochii de astăzi? Nu vi se face frică de tehnologia pe mîna căreia aţi mers atunci?

Frică? Nicidecum. Chiar dacă era o tehnologie mai puţin avansată faţă de cea de azi, era o tehnologie fiabilă, care asigura misiunile cosmice cu tot ce era necesar. Am să vă dau un exemplu nu departe de realitate: se spune că o agenţie spaţială dezvoltată a organizat o licitaţie între mai multe institute de cercetare, pentru crearea unui instrument de scris care să funcţioneze ireproşabil în imponderabilitate. În final, cîştigă licitaţia, pe bani mulţi, desigur, un institut care a realizat un pix cu pastă, cu un piston interior sub presiune care împingea pasta spre vîrful pixului, în orice poziţie s-ar fi aflat acesta. A fost studiat mult pistonul (realizat, în final, dintr-un material autolubrificant, care să nu se blocheze), pasta (de o anumită compoziţie, care să-şi păstreze aderenţa la hîrtie şi indicele de vîscozitate într-un ecart mare de temperaturi) etc.  Aceeaşi sarcină, de a găsi instrumentul perfect de scris în imponderabilitate, a avut-o şi agenţia spaţială a unei naţiuni mai puţin sofisticate în tehnologii avansate, cu posibilităţi financiare mai reduse, dar cu specialişti foarte isteţi. Aceştia au rezolvat problema mult mai simplu: înainte de zbor, managerul de program le-a cumpărat cosmonauţilor, de la librărie, cu cîţiva bănuţi, cîteva creioane obişnuite şi o ascuţitoare cu care au rezolvat în cosmos, la fel de bine, aceeaşi problemă pentru care fusese conceput de alţii şi pixul complicat. 

Spuneaţi undeva că tehnica spaţială chiar ar fi involuat. Vă refereaţi la capacitatea de implementare? Există un interes mai mic astăzi pentru explorarea fizică/călătoria în spaţiul cosmic sau pur şi simplu ne e teamă de aceste limite fizice ale explorării?

Tehnica spaţială nu a involuat. În diferite perioade de timp, fiecare naţiune sau instituţie cosmică apreciază ce tip de program spaţial îi este mai util în următoarea perioadă, şi pe acela îl finanţează. Nu există bugete infinite sau nedefinite. Totul este calculat şi are limite. Unele programe sînt prioritare, unele mai vizibile publicului larg. Altele au mai puţin impact public, dar pot fi extrem de necesare cunoaşterii. Nu poţi simultan să construieşti şi navete, şi să le trimiţi în spaţiul circumterestru, să construieşti şi vehicule pentru Lună, şi să construieşti acolo baze umane, să pregăteşti şi misiuni pilotate spre Marte etc. Nu ne este teamă de nici o limită fizică a explorării. Dintotdeauna am vrut să ştim cît mai multe despre noi şi despre originea noastră. Despre originea vieţii şi răspîndirea ei în Univers. Forţăm limitele cu instrumentele pe care le putem crea cu banii pe care îi putem aloca în acest scop. Echipamente spaţiale foarte performante caută să determine, măcar în vecinătatea sistemului nostru solar, alte sisteme stelare, care pot avea planete asemănătoare Pămîntului, în ideea că acolo ar putea exista viaţă asemănătoare celei terestre.  Un alt exemplu de explorare este reprezentat de misiunea spaţială japoneză Hayabusa, care, după şapte ani de la lansare, a adus în vara trecută pe Terra prima probă luată de pe un asteroid. 

Să revenim la spaime. De ce fel de frici scapi odată ce ai călătorit în spaţiu? 

Frica este o stare care apare în general în faţa necunoscutului. Noi am fost pregătiţi în aşa fel încît să fim convinşi că ştim totul despre cosmosul în care vom zbura şi despre tehnica spaţială pe care o exploatăm. După ce ai îndeplinit o misiune spaţială, te simţi puternic, mai ales din punct de vedere psihic. Poate este o apreciere puţin riscantă, dar ajungi, după o experienţă cosmică, să-i domini pe mulţi, din punct de vedere spiritual. Eşti în stare să analizezi la rece multe situaţii dificile şi să le faci faţă. Mai mult sau mai puţin în glumă, ştiu un personaj care, după o misiune spaţială, a scăpat definitiv şi de frica soacrei…

Literatura şi cinematografia SF au indus o teamă faţă de contactul cu extratereştrii. Pe de altă parte, şi dumneavostră, şi alţi cosmonauţi susţineţi existenţa lor. Cum credeţi că am relaţiona cu ei?

Dacă alte inteligenţe au ajuns sau ajung în preajma noastră de la mari depărtări cosmice înseamnă că tehnologic ne sînt superioare, poate chiar că stăpînesc legi ale fizicii pe care noi nu le-am descoperit încă. Convingerea mea este că, dacă vin la noi, vin să ne cunoască mai îndeaproape, să ne studieze, şi nu să ne distrugă. În această fază a dezvoltării umane, îmi este frică de reacţia ancestrală animalică a omului faţă de ei. Instinctul nostru primar ne impulsionează ca întîi să atacăm (în ideea de autoapărare), apoi să ne raportăm amical şi investigator asupra unor nou-veniţi necunoscuţi. Depinde care va fi nivelul de conştiinţă şi de raţionament al pămîntenilor care îşi vor asuma decizii în cazul întîlnirii de gradul trei cu alte inteligenţe din Univers.

„Odată ce ai încercat zborul, vei păşi pentru totdeauna pe Pămînt cu ochii ridicaţi spre cer, acolo unde ai fost, şi vei dori mereu să te întorci“, scria Leonardo Da Vinci. Dacă vi s-ar propune, v-aţi întoarce în spaţiu, dacă nu ca cercetător, măcar ca pasager al lui SpaceShipOne de la Virgin Galactic?

Primul zbor oficial al lui SpaceShipOne a avut loc în 2004 şi a demonstrat că o navă spaţială reutilizabilă, 100% privată, folosită pentru a duce un echipaj uman la limita cosmosului şi a-l readuce în siguranţă este fezabilă. Pentru turişti este pregătită nava SpaceShipTwo. Din păcate, locurile pe SpaceShipTwo sînt vîndute deja pentru cîţiva ani înainte, chiar dacă nu a început să zboare cu public.

Mi-ar face plăcere să revin în cosmos cu orice tip de navă. Mi-aş dori însă ca al doilea zbor să dureze mai mult decît primul. În primul zbor am învăţat – cum se spune – „să merg pe bicicletă“. Acum aş folosi acea „bicicletă“ din plin. Sînt atît de multe lucruri senzaţionale din spaţiul cosmic pe care le poţi descoperi în timp real! Cred că primul obiectiv privat pe care mi l-aş propune într-un nou zbor spaţial ar fi să surprind cu un aparat foto performant cele mai senzaţionale imagini ale Pămîntului şi să le împărtăşesc apoi, alături de o mică povestire cosmică, celor care nu ar ajunge niciodată în acel spaţiu extra-atmosferic. 

a consemnat Ana Maria SANDU

Mai multe