Meseria de muşteriu

„Muncă, luptă, călărie,
Jocuri, umblete pe jos,
Mă-ntăreau cu veselie
Şi-mi dau învederat folos.

De-amănunt privind natura,
Planeţi, răsărit, apus
Stam gîndind: Aşa făptura
Cine-or fi-nvîrtind de sus?“

(Iancu Văcărescu)

Clar: am de toate aici, în mahalaua mea, ce-mi pasă mie de restul lumii? Şi chiar în mahalaua mea am. De stau, pînă-n Războiul cel mare, în Lipscani, buricul Ţărilor Româneşti şi, apoi, al României Mari.

Brutari, simigii, cofetari, zăbunari, şalvaragii, blănari, işlicari, şelari, ceaprăzari, cavafi, zarafi, mărchitani, tabaci, covaci, cuiunigii, ceaprazari, lumînărari, cojocari groşi şi subţiri, plăpumari, cizmari, pantofari, fierari, căciulari, dogari, işlicari, lemnari, dulgheri, pietrari, rotari, tîmplari, olari, coşari, cărămidari, rachieri, boiangii, mindirigii, abagii, cusători, sculptori de marmură, curăţitori de haine, argintari, frizeri, poleitori, giuvaergii, ceasornicari, săpători, strungari, vopsitori, lampagii, hăinari, clopotari, pălărieri, mănuşari, clavierişti, legători de cărţi, curelari, pitari, plăcintari, jimblari, birjari, muzicanţi, ambulanţi.

Meşteşugărie şi negustorie. De-a valma. Vreai să cumperi? Poftim. Vreai să cîrpeşti? Cin’ te-mpiedică? Nu umbli teleleu din mahala în mahala. Lumea asta, pînă-n 1847 (Focul cel Mare), era şi mai mică. Ca să nu o rătăceşti, era mititică. Cît un han. Şi erau, în Lipscani, hanuri peste hanuri. Uite cum au rămas în veac: Hanul lui Manuc (1808, în Piaţa Sf. Anton), Pasajul Villacrosse-Macca (fostul han, numit după proprietarii succesivi – Cîmpineanu-Serafim-Villacrosse – ridicat de dinainte de 1821), Hanul cu Tei (1833, între Lipscani şi Blănari). Aşa erau hanurile în Lipscani. Loc de depozitat marfa (în beci), loc de prăvălie (la parter), loc de dormit (la etaj).

Sufletul

Mai-marii politici se ceartă, moda vine şi trece, omul rămîne aici, cu viaţa ce i s-a dat: naştere, botez, dragoste, moarte, tinereţe, bătrîneţe, plăcere, dor, poftă, sănătate, boală, bani, sărăcie, asfinţit, răsărit, frică, curaj. Domnitori. Dumnezeu. Tu. Tu-ţi vezi de lacrima ta.

De menirea ta sub cer: viaţa într-un bazar, unde tu, un nebun, vinzi ceea ce alt nebun caută şi cumpără. Aşteptarea cu ce ţi-o umpli? Caraghiosul, neobişnuitul – e normalitate. Senzaţiile extreme şi întîmplările extreme le trăieşti mediocru, că doar eşti mereu atent să salvezi ce-i al tău. Legea e tocmeală. Inovaţia – fandoseală. Harnic pe „interes“ imediat. Mulţumit şi cu cîştig, cum o da Dumnezeu, înjurînd de dumnezei cînd muşteriul nu vine ori este hain. N-ai de ce ieşi cu mintea din mahalaua ta. Să nu te înveţe nimeni, nimic. Ştii tu mai bine! Lecţii iei doar de la ăl care dă lovitura. Te aventurezi, de ştii bine ce faci.

Uşor de bucurat cu basme, poveşti, mitologii, căci asta te ajută să-ţi plîngi soarta şi năravurile lumii în care trăieşti. Frustrat, că rezolvările – de vin – vin mai tîrziu decît viaţa lui. Plin de patimi şi de gînduri apăsătoare.

Filozofia ta e de rîs, dar „nu doare“, păi, cum? Ai tu ac de cojocul celor ce rîd: hazul de necaz.

Unde? La un chef – la crîşmă, la berărie, la cafenelele ce-s sacre – şi unde vorbăria îţi dă euforia. Bîrfeşti şi cleveteşti. Lumea ta e doar a banului şi a cuvîntului.

Nu, nu eşti blajin. Îţi vin şi ţie năbădăile, că nu se poate altfel. Te scot alea-alea din ţîţîni. Şi pe cine te răzbuni? Păi, pe cine, pe ucenic. Că lui îi laşi meşteşugul. El ţi-e fiu ori rudă de la ţară. Lui îi laşi meseria, nu se supără că-i tragi o palmă. De ce? Că nu ţi-a venit cleiul de oase de la Monteoru, ori că nemţii cu coadă vor să dea foc Bucureştilor.

Foto: L. Muntean