Mesaje de dincolo de muzică

28 noiembrie 2012   Tema săptămînii

Există creaţie valoroasă într-o societate respectată de artist? Una care l-a hrănit şi care i-a asigurat bunăstarea? Sigur că da. Sînt opere create la curţile autocraţilor, care au străbătut secolele şi care respiră şi în prezent. Nu la acestea mă voi gîndi acum. Ci la muzicile izvorîte ca un strigăt antisistem.

În ultima jumătate de secol, muzica a fost un vehicul blindat, împotriva căruia nu s-a găsit prea uşor proiectilul penetrant. Şi spre a găsi argumente, ar trebui să ne întoarcem la mişcarea populaţiei de culoare din Statele Unite, pentru drepturi sociale, de la începutul anilor ’60. A fost Sam Cooke un anarhist? La început, cu siguranţă că nu. Apoi, cînd a observat că versurile sale merg atît de bine la sufletul celor fără de carte, oropsiţi şi obidiţi, a devenit mult mai vehement în abordare. Melodii ca „Chain Gang“ sau „A Change Is Gonna Come“ au contat mai mult în lupta cu sistemul decît sute de avocaţi sau mii de activişti într-ale lobby-ului. Era perioada cînd astfel de ieşiri împotriva sistemului erau pedepsite. Iar Sam a murit în mod straniu, împuşcat în decembrie 1964, după o ceartă cu o doamnă recepţioner într-un motel californian. Tot cam pe atunci, un oarecare Robert Allen Zimmerman lansa două dintre imnurile mişcării de protest de dincolo de Atlantic. „Blowin’ in the Wind“ şi „The Times They Are a-Changing“ l-au făcut celebru pe Bob Dylan. Desigur, era o perioadă fastă întru găsirea de subiecte fierbinţi. Şi tot o întîmplare nefericită a avut darul de a-l calma pe protestatar. Pe 29 iulie 1966, pe cînd se afla în şaua motocicletei sale, Dylan a suferit un accident ale cărui detalii au rămas chiar şi acum învăluite în mister. Avertisment divin sau pămîntesc? Cert este că, după trei ani în care mesajele sale se aflaseră în prim-planul luptei, menestrelul a ales să petreacă următorii opt ani departe de mulţimea dezlănţuită. Şi tot din acea perioadă atît de tulbure a unei Americi zguduite de Războiul din Vietnam, apare un one hit wonder cu mesaj catastrofal. Compozitorul lui „Eve of Destruction“ era P.F. Sloan (pe numele adevărat Philip Gary Schlein). I-a fost găsit şi apelativul: „un Bob Dylan al omului sărac“. Vocea lui Barry McGuire, guturală, venind parcă din adîncurile junglei din Asia de Sud-Est, a fost aleasă doar după ce melodia fusese refuzată de The Byrds. Înregistrarea a fost realizată dintr-o singură dublă, cu versurile mîzgălite în grabă, pe o bucată mototolită de hîrtie. Lunea următoare, la ora 7 dimineaţa, McGuire primea un telefon din partea casei de discuri. Melodia era deja difuzată la radio. Interpretul a renunţat la muzica seculară şi s-a pocăit. Mulţi ani a refuzat s-o mai cînte pe scenă. A existat şi un rezultat palpabil al unuia dintre mesaje. „You’re old enough to kill, but not for votin’“, cu referire directă la vîrsta minimă pentru încorporare şi expediere în abatorul din Vietnam, a făcut ca în 1971 să fie adoptat cel de-al 24-lea Amendament al Constituţiei americane, prin care aveai drept de vot nu de la 21 de ani, ci deja de la 18.

Desigur, mişcarea flower power a reprezentat cumulul de forţe. O adevărată compunere de vectori împotriva sistemului. Prin întoarcerea la Natură, prin căutarea sinelui pierdut printre rafturile societăţii de consum, prin renunţarea la glasul armelor şi revenirea la iubirea necondiţionată pentru aproape. Din păcate, mulţi dintre exponenţi au pierit, urmare a ceea ce atunci părea o metodă perfect naturală de deschidere a porţilor percepţiei. Janis, Jimi sau Jim, trei dintre cei mai cunoscuţi membri ai Clubului 27, au lăsat în urmă opere de înţeles într-o viaţă de om şi un sistem fericit că a scăpat de ei.

Sînt de notorietate încercările Serviciului American de Imigrări în vederea deportării lui John Lennon, din prima jumătate a anilor ’70. După „Give Peace a Chance“ sau „Merry Xmas (War Is Over)“, după „Power to the People“ sau „Working Class Hero“, după „Woman Is the Nigger of the World“ sau „Imagine“, poate că este de înţeles şi reacţia guvernării Nixon. Timp de patru ani, pînă în 1976, „ghimpelui“ Lennon i-a fost refuzat dreptul permanent de rezidenţă în Statele Unite. Adică pînă cînd a început să „coacă pîine“. Adepţii teoriei conspiraţiei vor clătina din cap, aprobator, la auzul enunţului conform căruia asasinarea unuia dintre cei patru Beatles a fost comandată de sistem, la scurt timp după ce Lennon îşi anunţase revenirea în luminile rampei, ulterior unei pauze autoimpuse, de cinci ani.

Este perioada în care, dincoace de Atlantic, rockul strălucitor îmbrăca haine din pubelă, pentru a protesta împotriva aceleiaşi spoieli. Şi ce subiect mai bun de atac decît însăşi Majestatea Sa? The Sex Pistols au ars rapid, în ritmul substanţelor consumate. Ulterior, punk-ul avea să se petreacă în extrema cealaltă, a new wave-ului romantic. Încă o problemă bifată şi trecută la „rezolvat“.

Şi tot cam pe atunci apărea un dublu album chintesenţă. Strigătul lui Roger Waters de la poalele Zidului nu era doar împotriva conducerii, ci mai degrabă către societatea care se lăsa ghidată de preceptele propovăduite de mai marii săi. Acum, poate că n-am fost eu foarte atent la strigătele înăbuşite ale unor artişti, din ultimii 30 de ani. În care industria a ştiut să se infiltreze şi să pună amortizor. A mai fost o Tracy Chapman, a mai fost un Youssou N’Dour. Ultimul, ajuns acum ministru al Turismului şi Culturii în Senegalul natal. Nu ştiu în ce categorie să încadrez mesajele rapper-ilor din Statele Unite. Nici pe cele ale Paraziţilor autohtoni. Sînt împotriva sistemului, mai mult sau mai puţin ticăloşit. Sînt anarhiste. Îşi au locul aici, în această scurtă şi departe de exhaustiv trecere în revistă. Trebuie menţionate.

Poate că n-ar strica să privim acum, înspre noi şi în jurul nostru, şi să ne întrebăm cîte dintre subiectele atacate în The Wall nu sînt la fel de actuale, ba chiar mai acute ca oricînd. Alienare, educaţie, intrarea în malaxorul corporatist. Nu pot decît să aştept să treacă sfîrşitul lumii, după care să mă bucur în voie de sosirea lui Waters pe meleaguri dîmboviţene, din vara anului viitor. God Save the Queen! 

Alexandru Gheorghiaş a fost realizator-prezentator timp de zece ani, la Radio Contact, în perioada 1990-1999, răstimp în care a girat cele peste 270 de ediţii ale Topului nostalgic şi emisiunea Contact Gold. Din primăvara lui 2011, a reluat seria „bătrîneştilor“, prin Radio Grafii – o emisiune de oldies şi nu numai (www.muzichii.ro).

Mai multe