Merge MGS-ul!

Pentru mine, televiziunea a fost mai întîi un loc. Nu o idee și, cu atît mai puțin, sursa de unde se întîmplau cele cîteva ore chinuite de Telejurnal + „Cîntarea României“ + Gala desenului animat din primăvara mea timpurie de telespectator. Televiziunea era Televiziunea Română, clădirea îmbrăcată în gresie azurie, greu de cartografiat la scară infantilă, cu lifturi cu liftiere (mi se părea cea mai minunată meserie!), cu bufet cu indiene (astăzi proaspete, astăzi mai bine nu) și cu platouri imense în care se făceau farmece din decoruri, lumini și oameni. „Haide, Marijanca!“, striga regizoarea cu vocea gîjîită de țigări și de așteptare. Iar Marijanca, o voce din plafonul cu grile de reflectoare, decreta: „Atenție, merge MGS-ul!“ Camerele își începeau mișcările lente, actorii sau cîntăreții își începeau replicile sau playback-ul, monitorul regizoarei începea să înșire o poveste cu sens.

Dacă m-ar fi întrebat cineva, în acei ani și chiar după, ce înseamnă, pentru mine, televiziunea, cel mai probabil aș fi răspuns: oameni. Oameni mulți, oameni obosiți, storși și cu pielea îngălbenită de prea mult stat în camere fără ferestre. Studiouri, redacții, grupuri de montaj. Sînt locurile în care mă dumiream ce vine înainte și ce vine după vrăjitoria aia din platou, unde totul era frumos, chiar dacă repetat la infinit. Oameni pe care îi vedeam la televizor, în fața cărora mă bîlbîiam de emoție (nu vreți să știți cum m am înroșit cînd am cunoscut-o pe Cristina Țopescu), uneori simpatici, alteori isterici (că nu terminaseră postprocesarea sau că nu aveau mașină cu care să plece la filmare – mai tîrziu aveam să le înțeleg panicile), oameni care niciodată nu stăteau. Aveau o vorbă bună și, mulți dintre ei, un zîmbet, dar păreau mereu cu piciorul în blocstart.

Am crescut în televiziune. În clădire, în locurile ei speciale și printre oamenii ei. Dar telespectator nu am devenit decît mai tîrziu și nu neapărat al emisiunilor pe care le vedeam născîndu-se sub ochii mei. Cînd am început să consum televizor intens, referința mea era alta. Mă bucuram că nu eram un novice, că învățasem să recunosc o chroma key și un montaj pe muzică, că aveam ABC-ul învățat în TVR. Dar puștiul de paisprezece-cincisprezece ani trăia pe doze grele de MTV, care tocmai intrase în oferta proaspăt apărutelor firme de televiziune prin cablu. Siglă, program, concept, stare la care nu avusesem acces decît pe casete video cu videoclipuri copiate jalnic din punct de vedere tehnic sau furăciuni cu logo-ul acoperit difuzate prin emisiunile de week-end ale postului național. Inconștient, iubeam televiziunea de la bun început, pentru că, alături de culisele Operei, reprezenta cea mai minunată lume în care viețuiam. Conștient, însă, am început să iubesc televiziunea atunci, cînd m-am lipit de M ul ăla mare și gras, care sălta, se descompunea, se lichefia în ID-uri de post creative. Nu doar că adoram ideea de clip muzical. Și astăzi, un vis la care nu am renunțat este să fac eu însumi unul, din postura de realizator. Îmi plăcea acel limbaj vizual nou, măcinat, colorat, fast-forward, pe care îl vedeam reprodus în toate celelalte aspecte ale vieții mele de adolescent pe care îl luase viața pe dinainte. Nu aveai cînd să te plictisești, nu avea cum să nu îți placă.

De atunci am vrut să fac televiziune. Așa. Cum s-ar spune, decupat pe muzică. Să duc vria aia de cadre ferfenițite, de filmări bălăngănite, de fotografii cu mișculici în ele, de vorbit despre lucruri mari în mîneci scurte și cu inscripții pe piept în ceea ce visam să fac. Dar nu a fost zis și făcut. Aș fi fost vulnerabil. Și am învățat. Mai întîi să privesc, apoi să ascult, mai tîrziu să încerc, în final să întreb și, că doar n-o cădea cerul pe mine, să cer.

Bună seara, doamnelor și domnilor, sînt Marius Constantinescu, realizator de televiziune. Treizeci și nouă de ani, lucrez în televiziune de pe la douăzeci. Fac emisiuni culturale. Cu toate acestea, nu mă veți auzi niciodată că fac (pentru că nu cred în) cultură la televizor. Cultura ți-o faci acasă, în primul rînd. A, sigur, la școală, la facultate, la academie, în muzeu, în avion, pe stradă, în bibliotecă, în sala de concert, de teatru sau de cinema, în bucătărie, în croitorie sau în magazin, în parc sau în fața computerului, oriunde. Oriunde găsești stimulii pe care să îi crești în tine astfel încît să răspundă acelei dorințe de a fi întreg. Și oriunde te hrănești la prima mînă, nu cu intermediar. Televizorul e doar un portal. El te ghidonează, te trimite, te ațîță, îți dă pe la nas. E teasing, e menu dégustation, e sampling. E bate șaua să priceapă iapa. Îți propune oameni, idei, locuri, feluri de a vedea și de a gîndi pe care, mai departe, să le cauți, să le adîncești, să le întorci pe față și pe dos. Pare paradoxal că spun asta tocmai eu, un ins care aproape toată viața s-a legat de televiziunea culturală (și de TVR Cultural, ca să spulberăm orice ambiguitate), cineva care propovăduiește necesitatea ofertei culturale la televizor și care continuă să creadă că a face emisiuni cu artă despre arte este, încă, unul dintre argumentele de netăgăduit ale televiziunii publice. Dar televizorul, după mintea mea, ar trebui să deschidă o lume, nu să fie el însuși una. Eu îl văd ca pe fereastra de care te poți folosi ca să fugi de un cotidian prea rutinat, care nu te mai trage de mînecă și te face să uiți ce te definește. Și atunci vin eu, televizorul, și îți amintesc că îți place să citești, că o simfonie lipește cioburile, că zece minute într-un muzeu pot fi exact piesa lipsă de care aveai nevoie. Îți amintesc că există o lume imediat accesibilă care te întregește ca om și arareori te dezamăgește. Pot lua, pentru asta, toate formele. Stă în viclenia și în cameleonismul meu miza seducției tale. Datoria mea este să găsesc limbajele, costumele, cheile pentru a te ține mereu atent la ceea ce te bucură. Pentru asta pot să îți servesc fărîme de fotograme à la MTV, formate zgubilitice și nervoase ca un graffiti sau un talk-show care se așază calm ca mîna pe claviatura alb-neagră a pianului. Totul ca să te țin în priză și să nu uiți ce e mai bun în tine.

Așa văd eu dinamica televiziunii culturale. O entitate fluidă, șerpuitoare, complet neînțepenită în statutul ei și, mai ales, deloc îmbibată de importanța actului pe care îl oficiază. Că nu oficiază nimic, nu e nici templu, nici tribună. E pașaport. Toată lumea merge peste tot cu buletinul. Doar cînd buletinul se dovedește neputincios îți dai seama de importanța pașaportului, care, deocamdată, te duce cel mai departe și cel mai bine. 

Marius Constantinescu este jurnalist cultural. Recent a publicat volumul Rosé, editura Nemira, 2018.