Mereu puțin mai departe
Cel mai departe de satul lui oltenesc, bunicul meu a ajuns, din cauza unei boli, pînă la Sibiu, oraş pe care l-a evocat apoi cu nostalgie toată viaţa. Celălalt bunic a muncit, din cauza colectivului, o iarnă întreagă tocmai în Deltă. După ce a terminat liceul, tata s-a angajat la combinatul chimic, a făcut o vreme naveta, apoi a obţinut apartament în Rîmnicu Vîlcea şi, în anii ’80, a lucrat mai bine de un an în Irak. Eu am plecat să fac facultatea la Bucureşti, unde am şi rămas, iar la un moment dat chiar am trecut oceanul, în Brazilia. Îmi pare rău că nu voi apuca să văd fotografiile din excursia de pe Lună făcute de stră-stră-etc.-nepoţii mei!
Cînd am luat admiterea la facultatea din „Capitală“, cu toţii am ştiut că nu mă voi mai întoarce niciodată în oraşul natal. Aşa era bine, aşa era firesc. Deşi Rîmnicu Vîlcea a fost primul oraş atestat de Mircea cel Bătrîn, iar în Parcul Zăvoi s-a cîntat pentru prima oară, pe 29 iulie 1848, „Deşteaptă-te, române!“, deşi este printre cele mai cochete oraşe din ţară (unii, şi nu locuitorii lui, spun chiar că ar fi cel mai frumos dintre oraşele mici), fiind înconjurat de nu mai puţin de 6 (şase) staţiuni: Voineasa, Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Ocnele Mari şi Govora, plus mănăstirile Cozia şi Hurez (y compris şi ceramica celui mai celebru cocoş, după cel galic), deşi Rîmnicu Vîlcea face cele mai bune dulceţuri (brandul Rîureni), are cea mai frumoasă echipă de handbal feminin – Oltchim, a avut în 1999 cea mai lungă eclipsă de soare din istorie şi a „găzduit“ cea mai celebră confruntare dintre rîpe de la Posada încoace (jandarmi vs mineri, în vecinătatea Costeştiului, unde se află şi Muzeul Trovanţilor, unic în Europa), deşi acum revista Wired scrie despre hackerii vîlceni, iar eu mă visez deseori jucînd fotbal şi alergînd fetele în curtea din spatele blocului din cartierul Ostroveni, cu toate acestea, nu mi-am imaginat niciodată o viaţă acolo. Acolo, lîngă familie, lîngă prieteni, lîngă copilărie şi restul de amintiri.
Eram elev la Grupul Şcolar Economic, Administrativ şi de Servicii Publice, profilul comerţ-merceologie, şi mă hotărîsem să dau admiterea la Litere, cînd am realizat în ce fel de oraş trăiam. Un oraş unde nu exista decît un singur anticariat, o singură librărie adevărată (în beciul Casei Memoriale „Anton Pann“, de unde, totuşi, mi-am cumpărat primul volum din Orbitor şi Jurnalul lui Sebastian), un singur teatru (unde urmărisem un singur spectacol: Scapin de Molière), un singur muzeu de artă (unde văzusem, ce-i drept, o Margareta Sterian şi un Bernea), o filarmonică (unde odată Bolero-ul lui Ravel a ieşit atît de prost încît a fost reluat)... Ce-i drept, oraşul avea încă de pe atunci două televiziuni, trei posturi de radio şi vreo şapte ziare.
N-am simţit, aşadar, că aş avea vreun viitor în oraşul natal. Aşa cum nici ai mei nu simţiseră că destinul lor e să muncească pămîntul primit înapoi de bunici, în ’90, de la colectiv. Deşi nimeni n-a rostit o asemenea regulă, de două generaţii încoace se ştie că cei tineri trebuie să plece mereu puţin mai departe de casă, cu speranţa că vor trăi mai bine decît proprii părinţi. Ca şi cum, într-o îndepărtată zi, cineva care va purta numele nostru va fi aşteptat acasă să dea o mînă de ajutor numai după ce va fi făcut ocolul Pămîntului.