Mentalităţi "tradiţionale" şi integrare europeană

25 martie 2006   Tema săptămînii

dialog cu prof. dr. Dumitru SANDU, sociolog L-am rugat pe prof. Dumitru Sandu să comenteze cîteva din valorile la care se raportează conaţionalii noştri, în sondajele de opinie recente, precum şi tendinţele de evoluţie ale acestora şi situaţia lor în raport cu cele din alte ţări. Biserică versus politică Dacă porneşti de la datele de sondaj, poţi conchide că valorile politice şi religioase au un profil foarte bine conturat în societatea românească. Mă refer la încrederea mare pe care românii o acordă Bisericii şi la cea foarte mică pe care o au în partidele politice, în Parlament, în instituţii de conotaţie politică. Interesul românilor pentru valorile asociate cu diverse instituţii este ridicat în perioada actuală. În ceea ce priveşte celelalte sfere ale vieţii - familia, munca - n-aş mai putea răspunde la fel de general. Una este situaţia pentru o familie de ţărani, care-şi duce viaţa de azi pe mîine, undeva, într-un sat izolat, şi alta este situaţia cu un cuplu de tineri de la oraş care foloseşte Internetul. Societatea românească este extrem de diferenţiată: rural/urban; alfabetizaţi/nealfabetizaţi informatic; călători în străinătate/oameni care nu au ieşit din satul lor. În ansamblu, nu se poate face o ierarhie a valorilor pe care românii fie le susţin, fie le invocă cel mai frecvent în dezbateri. Cu excepţiile menţionate la începutul discuţiei. Mentalităţi neaoşe şi integrare europeană Românii discută despre propriile valori, în două tipare: cel al mentalităţilor şi cel al integrării europene. Auzim frecvent - "democraţia nu merge pentru că mentalităţile sînt de tip comunist, învechite"; la fel se spune şi despre economie sau participarea comunitară. În discursul public, se recurge la mentalitate ca la un spirit malefic, prin care se pot explica toate relele societăţii româneşti. De fapt, e constatat, şi nu numai în spaţiul nostru, că tematica valorilor e abordată în termeni de mentalitate cînd oamenii au de semnalat probleme sau manifestări comportamentale neobişnuite. De aceasta se leagă un soi de fatalism cultural: mentalităţile sînt date, nu pot fi schimbate. Din cauza lor, societatea înaintează foarte greu. Modelul celălalt, al valorilor europene, e mult mai pragmatic, mai aplicat. Există, în spaţiul public, o dezbatere despre valorile europene, în ce măsură sînt ele prezente în viaţa cotidiană a românului, ce e de făcut pentru asimilarea lor, a celor considerate pozitive. În acest caz, discuţia este însoţită de programe, de proiecte, şi avem de-a face mai mult cu acţiuni decît cu simple lamentări sau formulări de oracol despre cît timp ne va trebui pînă ajungem să fim democraţi. Modalităţi de schimbare Marea problemă nu este atît ierarhia valorilor, ci cum pot fi schimbate acestea. Tematica mijloacelor de schimbare a situaţiei prin cultură şi mentalităţi merită toată atenţia. De pildă, atitudinea conservatoare, modelul individualist, de ignorare a problemelor celorlalţi, de neparticipare la viaţa comunitară. La o extremă, se află atitudinea fatalistă care spune că nu se poate, aşa sîntem noi, românii. La cealaltă extremă, sînt soluţiile active, care consideră că valorile, indiferent că se cheamă cinste, hărnicie, raţionalitate, modernitate, nu sînt date pentru totdeauna, ci se pot modifica prin socializare, educaţie, familie şi şcoală. Dar nu poţi aştepta doar acţiunea socializării. Atunci introduci în discuţie drumul instituţiilor: o instituţie bine construită dislocă multe dintre deficienţele de socializare. Un exemplu în acest sens este cel al emigranţilor români în străinătate: oameni care în România au o eficienţă redusă îi regăseşti în Occident creativi, harnici, performanţi. Nu se întîmplă nimic altceva decît trecerea dintr-un mediu instituţional în altul: dintr-un mediu care descurajează un anumit gen de acţiune, într-unul care încurajează. O altă cale mai concretă şi sistematic ignorată este reprezentată de modele: de rol, de personalitate, de organizaţii. Promovarea modelelor de acţiune eficientă, de prestigiu, dezirabile din punct de vedere social. Încredere variabilă Care e profilul valoric actual al societăţii româneşti? Tema majoră rămîne cea a încrederii în instituţii: s-a ajuns deja la un gen de saturaţie prin repetarea formulărilor referitoare la încrederea în Biserică, Armată, Guvern, Parlament. Ce spun aceste cifre, mai ales comparativ cu statele Uniunii Europene? M-aş opri la încrederea în Justiţie, în Parlament, în partidele politice. Ultimele EuroBarometre spun, de pildă, că încrederea în Justiţie, la români, este undeva la 30%, cam aceeaşi cu cea din noile state membre ale UE, în timp ce, în vechile state membre, este mult mai mare, în jur de 50%. Încrederea în partidele politice e, la noi, cam la 10%, cea în Parlament, de vreo 20%, iar în Occident ceva mai mare, dar nu cu mult. Dar nu nivelul de încredere e cel mai important, ci stabilitatea estimărilor. În momentul în care, de la un sondaj la altul, de la primăvară la toamnă şi de la toamnă la iarnă, ai un gen de evoluţie în zigzag a curbelor de încredere, atunci e un semn că sînt probleme. Că legătura între cetăţeanul obişnuit şi instituţiile respective nu este una cristalizată, ci la voia întîmplării, la voia oricărui accident mediatic. Aceasta este marea diferenţă între profilul românului mediu şi cel al cetăţeanului occidental mediu, în materie de încredere în instituţii. Vase comunicante Pe de altă parte, neîncrederea, reversul încrederii, nu e obligatoriu un lucru rău. Este o formă de critică socială. În momentul în care spun că nu am încredere în Parlament înseamnă că mă raportez critic la instituţia respectivă. E şi bine, şi rău: rău că instituţia îmi prilejuieşte acest fel de raportare, dar bine pentru că, poate, în acest fel, prin afirmarea neîncrederii mele, lucrurile se vor schimba. Fenomenele de încredere se află în relaţie de vase comunicante: nemulţumirea faţă de instituţiile reprezentative, constituite pe bază de vot, se răsfrînge în încrederea foarte mare în cele de tip tradiţional. Oamenii au nevoie de puncte fixe, stabile. Este ca şi cum pe total societate ar exista un stoc limitat de încredere, care se redistribuie pe principiile contagiunii şi vaselor comunicante. Comunitate şi spirit civic Aici sînt două fenomene îngrijorătoare. Primul - dacă eu nu am încredere în ONG-uri (ba chiar de multe ori nici nu ştiu ce înseamnă), atunci nu fac nimic pentru drumuri, poduri sau sisteme de aducţiune ale apei potabile, pe care eventual acestea le gestionează. Nici vorbă să mă transform din cetăţean pasiv, care merge din cînd în cînd la vot, într-unul activ, care înfiinţează el un ONG şi devine nucleu de dezvoltare a societăţii civile. Aceste nuclee sînt extrem de inegal răspîndite pe teritoriul ţării: există o mare ruptură între mediul rural şi cel urban, în care sînt localizate majoritatea ONG-urilor. Apoi, avem o mare diferenţiere regională: viaţa asociativă, civică, în vestul şi în centrul ţării este mult mai bogată decît în sudul şi în estul sărac. Această diferenţiere merge, în bună măsură, mînă-n mînă cu harta de izolare a localităţilor ţării. Valori antreprenoriale Şi aici este o zonă critică. După atîţia ani de la începutul schimbărilor, ponderea celor angajaţi în sector strict antreprenorial, cu firmă privată, este extrem de redusă: 6-7%. Valorile de tip antreperenorial însă au circulaţie mult mai puternică, au aderenţă mult mai bună. Călătoriile în străinătate îşi au rolul lor. Aproximativ 20% dintre orăşenii României au călătorit în străinătate. Încă 8-10% au lucrat. La ei se mai adaugă încă 10% care au în familie pe cineva care a plecat. Plus încă 10% care vor să plece în anul următor. Ajungem la un total de aproximativ 50% orăşeni care, direct sau indirect, au experienţa străinătăţii. Ea se vede foarte puternic în comportamentul economic: contactul cu străinătatea schimbă ţara. Dar nu-i de ajuns să te duci să vezi, să înţelegi şi, după ce cîştigi nivelul minim de siguranţă socială, să-ţi începi o afacere. E nevoie şi de un mediu instituţional prietenos acasă. Mintea celui care a călătorit în străinătate nu mai judecă decît comparativ: el compară simplitatea rezolvării lucrurilor de afară cu ceea ce întîlneşte în instituţiile de aici. Toleranţa Este minimă sau maximă încrederea în cel care este diferit de mine ca etnie, ca religie, ca abilităţi? În imagologie, românul stă foarte bine la toleranţă: credem despre noi că sîntem foarte toleranţi, foarte ospitalieri. Dacă privim comparativ şi specific datele din sondaje, vedem că lucrurile nu stau chiar aşa. Raportarea la romi este, în continuare, una cu pondere însemnată de intoleranţă. Ca atare, constatăm că există un soi de segmentare a toleranţei. Atitudinea faţă de maghiari a parcurs clar un proces de sporire a toleranţei. Dacă te uiţi pe harta socială a ţării, vezi că intoleranţa faţă de maghiari apare mai ales acolo unde nu sînt maghiari. O cauză a intoleranţei este lipsa comunicării sau proasta comunicare. Creşterea toleranţei este legată de un anume gen de religiozitate, dar şi de experienţa străinătăţii. Diferenţe În mişcare. Nu mă îngrijorează nivelul scăzut de încredere la români, în raport cu alte ţări. Ceea ce mă îngrijorează este fluctuaţia, nivelul scăzut de stabilitate. Aceasta înseamnă că nu am consolidat o legătură între cetăţeanul mediu şi instituţii. Altfel, valori de raţionalitate şi de modernitate individuală există. EuroBarometrul vorbeşte despre cum îşi cumpără românii frigidere, autoturisme, cît de atenţi sînt la consumul de energie pe care-l fac. Sînt mult mai atenţi decît alţi europeni. Dar asta înseamnă şi raţionalitate. Capacitatea de a ordona lucrurile în aşa fel încît să ieşi din sărăcie. La capitolul profil cultural specific este un indicator puternic: ponderea celor care sînt nemulţumiţi de felul în care trăiesc, dar optimişti. Ponderea lor este maximă în România, în context european, de aproximativ o cincime din total populaţie adultă. O asemenea atitudine se poate numi optimism dinamic: oameni care cred că viitorul este mai bun pentru că prezentul e prost; şi au resurse, mai ales intelectuale, de a face faţă provocărilor.

Mai multe