Memoria tîmplelor albe

30 iulie 2007   Tema săptămînii

Sînt născută în urmă cu paisprezece ani, la trei ani după căderea comunismului. Am văzut lumina zilei într-un sătuc aruncat pe lunca şi dealul ce mărginesc rîul Dîmboviţa, sat apărut în negura vremii şi înfiinţat de un anume Lucian şi ai lui. Satul meu, călcat şi el de comunişti, se numeşte Lucieni. Pentru mine şi sora mea, comunismul înseamnă tîmplele albe ale bunicii, toate istorioarele povestite de ea cînd mă legăna într-un leagăn făcut dintr-o copăiţă de lemn. Filmele văzute la televizor şi spusele bunicii mi-au întipărit în minte frînturi din perioada comunistă. Spunea bunica că mulţi săteni au plecat definitiv din sat după ce pămîntul a fost luat de C.A.P., mai ales tinerii. Au rămas să muncească la C.A.P. bătrînii şi cei tineri cînd veneau în concediu. O parte din sat trebuia demolată şi oamenii duşi la bloc în centrul satului cu căţel, cu purcel, cu tot ce aveau. Au fost ani de nesiguranţă, nelinişte şi teamă. Nimeni nu putea să cumpere ulei, zahăr, făină, pîine, toate erau cartelate. Cînd văd azi în magazine puzderie de mărfuri fără nici o restricţie, totul îmi pare un basm trăit de bunica mea şi semenii ei. Mai zicea sora bunicii că, dacă nu aveai contract de porc, nu primeai butelie de aragaz şi te afumai toată luna la focul cu lemne din curte. Cartela de benzină, dacă aveai maşină, ţi-o dădea primarul după ce făceai contract de viţel. Pîinea, în sat, se aducea o dată pe săptămînă, marţea spre seară, să vină oamenii de la munca cîmpului, să-şi ia cota de pîine. Cum cinci mii de suflete primeau pîine de la două băcănii, îmi spunea un vecin trecut de optzeci de ani că se formau cozi de patru-cinci rînduri, erau îmbrînceli, loviri, călcări în picioare, vaiete şi înjurături. Fiecare se împingea să ajungă la geam să-şi ia porţia de pîine pentru o săptămînă. Ca o ironie, tocmai ţăranii care dădeau ţării grîu şi porumb duceau lipsa pîinii. Pentru unii, pîinea ajunsese un fel de cozonac. Pîinea adusă în sat ajungea pentru 2-3 zile, aşa că oamenii luau calea Bucureştiului, unde pîinea nu era pe cartelă, şi aduceau pîine cu sacii. Se urcau în trenul Bucureşti-Pietroşiţa, denumit "Trenul Foamei", pe acoperişul vagoanelor, lîngă sacii lor de pîine. Tot ce producea satul lua drumul statului: grîu, porumb, lapte, vaci şi viţei, porci, mere, cartofi, prune, ouă şi păsări. Şi astăzi se mai vede depozitul de grîu şi porumb unde tot satul căra recolta, care lua apoi drumul exportului. Povesteşte bunica cu lacrimi în ochi: "Iarna anului 1962 a fost o iarnă de coşmar pentru tot satul. Veneau din casă în casă echipe de activişti comunişti, alături de primar şi directorul şcolii, să lămurească oamenii să-şi dea pămîntul, caii şi atelajele la Colectiv. Mulţi fugeau şi se ascundeau prin pădure sau sub glugile de coceni, pînă noaptea tîrziu, îndurînd cu stoicism gerurile. Majoritatea oamenilor au cedat sub ameninţarea că le dau copiii afară din şcoală sau de la serviciu. Din toţi, doi au rezistat pînă la capăt. Nu s-au înscris niciodată în C.A.P. Nici o comisie nu i-a putut convinge pe Vasile Banu (Cobzaru) şi pe Constantin Popa (Mielu’ lu’ Cojan) să-şi dea pămîntul. Al doilea văzuse cum trăiesc ţăranii în colectivele ruseşti, cît a luptat alături de nemţi în război, contra ruşilor. Era teroare în tot satul. Acestor doi gospodari le-au fost luate abuziv căruţele, caii, pămînturile, chiar dacă nu făceau parte din C.A.P. Aceasta era legea comuniştilor. Nu aveai cui să te plîngi: primarul şi Partidul Comunist dictau peste tot. Nu exista nici cel mai mic respect pentru proprietatea omului. Banu Vasile (Cobzaru) a murit fără să-şi vadă pămîntul dat înapoi, iar cel de-al doilea, Mielu’ lu’ Cojan, a apucat Revoluţia din 1989 şi s-a bucurat ca un copil, cu lacrimi în ochi, de reprimirea pămîntului furat de comunişti." Multe asemenea poveşti are bunica despre oamenii din sat, despre chinurile şi suferinţele lor. Mai zice bunica despre Ceauşescu că a fost împuşcat avînd soarta unui cîine mort la zid, din cauza blestemelor, a nucilor scoşi cu buldozerul din lunca satului Lucieni şi a cailor sătenilor, luaţi cu forţa şi făcuţi cu sutele salam italian. Anii 1950-1989 au fost ani de tăcere surdă, de supunere oarbă, de constrîngeri la tot pasul. Se demolau valorile autentice (învăţători, preoţi) şi se promovau nonvalorile (analfabeţii), aşa zice bunica mea. La noi în sat, familiei Costică Georgescu, fost învăţător şi primar, dar gospodar de frunte, i-au fost confiscate batoza, utilajele agricole şi casa. I-au lăsat o singură cămăruţă unde să locuiască. În casa lui au instalat jandarmii. Preotul Ilie Florescu a fost arestat şi dus la canalul Dunăre-Marea Neagră, care începuse să fie construit, după vorbele preotului, "cu roaba şi tîrnăcopul şi zeci de mii de deţinuţi politici". În aceste vremuri toţi dormeau tremurînd în pat. Cui nu se supunea, îi bătea noaptea în geam jandarmul. Era arestat şi nimeni nu mai ştia nimic de el. În aceşti ani de tristă amintire, în perioada cotelor obligatorii, a apărut în satul nostru un primar, rămas în memoria sătenilor sub numele de Costică Ţiganu. Bunica îşi aminteşte cum a încercat să dosească cîteva tîrne de porumb şi să dea o cotă mai mică, avînd multe guri la masă (şi era şi secetă mare în acel an). A îngropat porumbul în grădină, dar în zadar. Costică Ţiganu cu o echipă de trei sau patru sărăntoci i-au săpat peste tot în grădină şi i-au luat tot porumbul, în jalea şi suspinele copiilor. Ani mulţi au ruginit plugurile confiscate ţăranilor, în spatele magaziei C.A.P.-ului. Sătenii, îndeosebi cei tineri, au făcut cu mîna lor cărămida şi au construit căminul cultural, unde sîmbăta la bal şi duminica la horă - spune bunica - mai uitau de necazuri, de munca grea din săptămînă. Bunica mai povesteşte că la noi la Lucieni a fost un blestem. Căminul cultural a ars din temelii, în ziua de 26 ianuarie 1987, ziua de naştere a lui Ceauşescu, cînd comuniştii ţineau la cămin şedinţă pentru lăudarea conducătorului. Treizeci de ani a fost comunismul la noi, la Lucieni. Dacă sufletele oamenilor au rămas otrăvite de minciunile şi fărădelegile făcute, cîteva clădiri mai spală din petele comunismului: şcoala, dispensarul, magazinul sătesc. Multe a şters comunismul la noi, la Lucieni, de la hotare pînă la garduri, de la pomii luncilor la viile răspîndite pe lunci, numai memoria tîmplelor albe din Lucieni a rămas întreagă. Zice bunica: "Ţi-am zis toate astea să le ştii aşa cum au fost, că nu vreau să plec cu ele dincolo în cimitirul din luncă".

Mai multe