Memoria, încotro?

28 septembrie 2021 Tema săptămînii

„Folosirea justă a memoriei este una care servește o cauză dreaptă

și nu una care reproduce trecutul pur și simplu.”

Tzvetan Todorov,

Statele Unite ale Americii sînt o țară cu o lungă tradiție democratică și liberală, în care respectul pentru libertatea individuală și pentru diversitate și-a găsit o solidă expresie politică. Pe de altă parte, așa acum observă Alexis de Tocqueville, există în societatea americană o puternică tendință de a reduce diversitatea la numitorul comun al unui singur set de idei și valori, pe care grupul social și politic dominant încearcă să îl impună asupra restului societății. John Stuart Mill a denumit această tendință a societății „tirania majorității”. De cîteva decenii, ea a luat în Statele Unite forma unei adînci polarizări și divizări sociale și politice, ce adaugă la inegalitatea socio-economică insularizarea ideologică a grupurilor precum și omogenizarea ideatică crescîndă în interiorul fiecărui grup în parte. Cerința este aceea de a separa în mod categoric ideile și opiniile unele de celelalte și de a filtra impuritățile prin exercitarea a ceea ce aș îndrăzni să numesc un fel de poliție ideologică. Ceea ce este tiranic aici este presiunea spre a elimina diferența și de a ignora, ba chiar de a șterge eventualele legături și intersecții dintre idei și abordări. O presiune ce se exercită atît dinspre stînga progresistă, cît și dinspre dreapta conservatoare.

De două decenii și mai bine, Statele Unite se află angajate într-un război cultural. Politica este văzută după modelul războiului. Societatea este în permanentă stare de asediu și vigilență. Identitatea socială și opinia politică sînt reduse la un act de identificare: pro sau contra vieții sau a dreptului de a alege (în dezbaterile despre avort); pro sau contra homosexualității; pro sau contra pornografiei, a rasismului, a libertății etc. Ceea ce îngrijorează aici sînt fanatismul, lipsa de toleranță și ideologizarea totală. O idee, o narațiune, o identitate, o memorie sînt reduse la o formulă și la un slogan, la un strigăt de luptă ori la un apel la mobilizare. Atît dreapta, cît și stînga americană suferă astăzi de incapacitatea de a percepe și angaja ideile în întreaga lor complexitate, cu generozitate și sensibilitate pentru diversitatea lor. Această inabilitate este cu atît mai gravă cu cît, așa cum aprecia Hannah Arendt, nu avem opinii, ci formăm opinii, prin discuția cu ceilalți, prin luarea în considerare chiar și a punctelor de vedere pe care nu le împărtășim.

Critica conservatoare a felului în care o parte considerabilă a stîngii americane abordează astăzi trecutul surprinde un adevăr și o realitate. Este vorba de un anumit activism și radicalism al acesteia ce tinde să simplifice trecutul, să-l igienizeze, să îl corecteze în conformitate cu un ideal de perfecțiune ce denaturează complexitatea istoriei și a motivațiilor umane. Recent, stînga americană a intensificat campania de reimaginare a unor simboluri instituționale și de evacuare din spațiul public a unor reprezentări artistice și artefacte ce sînt percepute ca fiind ofensatoare la adresa grupurilor marginalizate și oprimate. Asemenea încercări sînt cu atît mai nocive cu cît se petrec în școli. Școala nu trebuie să formeze ideologi, ci indivizi și mai ales cetățeni capabili să gîndească autonom și cu o adîncă înțelegere a contextului și nuanțelor, a complexității adevărului istoric și a caracterului sofisticat pe care adevăratele dezbateri de idei îl au... Un act ce necesită îndoială critică și reflecție, precum și încercarea de a-ți înțelege preopinenții și de a contribui la crearea unui mediu propice dialogului.

În chiar momentul în care scriu aceste rînduri, statuia generalului confederat Robert E. Lee este dată jos de pe soclul ei din Richmond, fosta capitală a Confederației în Războiul Civil american dintre Sudul susținător al sclaviei și Nordul aboliționist, fiind dusă într-un depozit, departe de spațiul public. Ceea ce mulți dintre conservatorii americani refuză să accepte este că actul de contestare și îndepărtare din spațiul public a acestor monumente este un act legitim de dreptate socială, în măsura în care el dezmembrează un mit al Sudului ce justifica sclavia și rasismul și redă spațiul politic și public celor subjugați, celor cărora demnitatea umană le-a fost confiscată. Acest proces, așa cum ne amintește James Baldwin, este dificil și dureros. El nu poate avea loc inițial decît într-o formă violentă, eruptivă, prin contestarea și refuzul unei istorii ce nu a fost pentru afro-americani nimic altceva decît „un jug insuportabil, o închisoare împuțită, un mormînt tot mai strîmt” – toate metafore ce evocă invizibilitatea, aneantizarea, uciderea simbolică sau fizică a afro-americanilor. Urmele acestui trecut persistă astăzi în structurile instituționale și în cele ale vieții cotidiene, în modul în care spațiul public este construit, precum și în modul în care evocăm și comemorăm trecutul. Actul de dreptate socială necesită prin urmare o abordare critică a trecutului, un demers pe care mulți conservatori americani îl resping astăzi în numele unei nostalgice mitizări și idealizări a acestuia.

Tendința de a simplifica și radicaliza opiniile și abordările afectează astăzi și raportarea societății americane la propriul ei trecut, în mod deosebit în relație cu problema spinoasă a sclaviei și a rasismului endemic ce continuă să persiste în această țară. Uciderea, în mai anul trecut, cu sînge rece, de către un ofițer de poliție, a afro-americanului George Floyd a intensificat lupta progresistă din Statele Unite împotriva rasismului și pentru dreptate socială. O importantă parte a acestei lupte o reprezintă demersul stîngii de a recupera și nara o istorie a Sudului american care arată exploatarea dezumanizantă a sclavilor afro-americani. În ultimii ani acest demers a luat, printre altele, forma luptei pentru înlăturarea din spațiul public a multora dintre monumentele ce comemorează în statele din Sudul american eroismul și sacrificiul soldaților confederați.

De mai bine de doi ani, la un liceu din San Francisco, decizia consiliului de a distruge și ulterior doar de a acoperi o frescă din 1936 intitulată Viața lui Washington a generat intense dezbateri. Motivul este portretizarea sclaviei afro-americanilor și a violenței albilor împotriva populației americane indigene, aspecte ce ofensează minoritățile în cauză. Ironia este că pictorul, Victor Arnautoff, membru al Partidului Comunist, nu îl plasează în multe dintre imagini pe George Washington în centru, ci pe sclavii afro-americani, pe indigeni și, în general, pe oamenii de rînd. Intenția era clar progresistă: Arnautoff critica aici societatea timpului și istoria americană, plasînd în centrul atenției privitorului clasele oprimate, adevărații agenți ai istoriei, și suferința lor. Fresca lui Arnautoff coincide în intenție cu stînga americană contemporană. Din păcate, acest aspect le scapă celor care aleg să judece dintr-o perspectivă ideologică îngustă. Astfel, din modul în care judecăm trecutul dispare efortul de a înțelege opera artistică în contextul ei social, politic și cultural.

Recent, Universitatea din Kentucky a fost dată în judecată de către studenți pe motiv că o frescă din 1934 arată imagini (ofensatoare) ale sclavilor afro-americani. Printre cei care s-au opus acestei cerințe a fost și artista de culoare Karyn Olivier, care a fost comisionată de către universitate în 2018 să picteze o nouă frescă drept răspuns la cea inițială din 1934. Motivul, explică Olivier, este acela că propria ei creație nu are sens decît în relație cu fresca inițială. După cum ne amintește Edward Said, este imposibil să disociezi istoriile celor subjugați și ale asupritorilor, memoriile și vocile lor se întrepătrund unele cu celelalte, o complexitate și o pluralitate ce decid sensul istoriei. Din păcate, acest aspect le scapă celor care, în numele corectitudinii politice, cer eradicarea frescei din 1934. Exemplele ar putea continua, dar mă opresc aici.

Memoria este esențială atît pentru construirea identității individuale, cît și a celei colective. Ceea ce stînga americană uită astăzi, în radicalismul ei, este faptul că, după cum bine remarcă același Said, o societate are obligația de a crea nu numai spații de luptă, de rezistență și contestație, ci și spații de coexistență, în care comunitatea este reinstaurată și, într-o anumită măsură, reconciliată cu propriul ei trecut. Pe de altă parte, ceea ce dreapta americană uită astăzi, în orbirea ei ideologică, este că excesul comemorativ și mitizarea trecutului pot distruge de asemenea șansele conviețuirii în societăți marcate de violență și amintiri traumatizante.

Acum cîțiva ani, New York Times a publicat proiectul jurnalistic „1619” (anul în care au fost aduși primii sclavi în Virginia). Intenția (progresistă și critică) a fost de a arăta că adevăratul act de întemeiere al acestei țări nu este cel al Revoluției Americane, un act revoluționar de eliberare, ci un act de nedreptate și subjugare. Ca răspuns, dreapta conservatoare a inițiat proiectul „1776“, de reabilitare a părinților fondatori americani. Din păcate, ambele părți, în această dezbatere, continuă să simplifice istoria, să o judece în mod absolut, fie ca obiect de contestație, fie ca unul de venerație. Adevărul este că, în societăți marcate de amintiri traumatizante (și care societăți nu se află în această situație?), posibilitatea conviețuirii necesită deopotrivă abilitatea de a găsi valoare în trecut și de a afla o sursă de inspirație în el, și puterea de a-l contesta și demitiza, de a critica trecutul în numele viitorului și al speranței într-o societate mai dreaptă.

Mihaela Czobor-Lupp predă teorie și filosofie politică la Carleton College. Cea mai recentă carte publicată e Imagination in Politics: Freedom or Domination? (Lexington Books, 2014).