Memoria automobilului național. Dacia 1300

20 iulie 2016   Tema săptămînii

În România socialist-comunistă, Dacia 1300 nu putea fi cumpărată direct de la producător. Acesta nu era autorizat să vîndă mașinile către populație, fără intermediar. Intrai în posesia mașinii prin intermediul IDMS-ului – citește „idemeseu“ – adică „Întreprinderea de Desfacere a Materialelor Sportive“. Îmi aduc vag aminte de faptul că noi, cei din provincie, găseam cu greu „idemeseul“ din Valea Cascadelor. Nu aveam nici hărți, nici GPS-suri, ca astăzi. Am așteptat o noapte întreagă, pe nişte canapele de lemn, pentru a intra în posesia unei Dacii nou-nouțe, de culoare roșu aprins, ceva între steagul partidului și o roșie bine coaptă. Am pornit la drum întreaga familie, cu roua dimineții pe parbriz. Așa a început toată aventura. Eram fericiții posesori ai unui „autoturism Dacia“, la fel ca și alte zeci de mii de români.

Pentru mine, Dacia este simbolul însuși al copilăriei mele, al nostalgiei, al familiei. Al comunismului nu îndrăznesc să spun. Un mijloc pentru a înțelege plăcerea de a avea un automobil – bănuiesc că este vorba de un sentiment mai greu de înțeles astăzi, cînd acest mijloc de transport a devenit unul banal și la îndemîna (aproape) oricui, din păcate. Am încercat să-mi ordonez puțin amintirile, atunci cînd a fost vorba să aștern pe hîrtie toate aceste lucruri. Nu am reușit. Așa că am decis să las memoria să vorbească singură, să se așeze de la sine.

Ah, tapițeria din vinilin negru, care scîrțîia și mieuna la fiecare mișcare mai energică! Sau plafonul de vinilin alb pe care posesorii de Dacia îl curățau cu minuțiozitate, cu ajutorul unui burete înmuiat în „soluție de apă dedurizată și săpun moale“, după cum stătea scris în manualul de utilizare. Cotierele generoase care se stricau foarte rapid, refuzînd apoi să intre în locașele lor inițiale.

Îmi este foarte dor de instalația de spălare a parbrizului. Pompa (presiunea, mai bine zis) pentru spălare se pornea acționînd ritmic, prin apăsare cu piciorul, un buton ce se găsea pe podea, undeva în stînga postului de conducere. Nu era iarnă în care lichidul de spălare să nu îngheţe în instalaţie. Bine, erau şi alte ierni – în fine, cunoaşteţi povestea zăpezilor de altădată.

Portbagajul unei Dacia 1300 nu era un „simplu“ portbagaj, ci era mai degrabă o cavernă a lui Ali-Baba combinată cu un kit de supraviețuire, cum vedeţi astăzi pe canalul Discovery. Poate că o parte dintre cititorii acestor rînduri își mai aduc aminte de „cutia cu scule“, plasată undeva între stîlpii de rezistență ai mașinii. Obligatoriu cu uși culisante din PFL („pefeleu“). Leviere + scula de îndepărtat janta de cauciuc – atenție, copii, să nu vă apropiați de ea cînd o folosesc părinții voștri, pentru că vă sare în cap – auzeam foarte des acest avertisment. Canistrele de benzină de 20 de litri fiecare, obligatorii în excursii „în circuit“ prin țară. Sistem antifurt portbagaj „prin interior“ – recunosc faptul că nu am înțeles niciodată cum funcționa – un lanț cu două capete, un lacăt care le ținea împreună; mîna strecurată şerpeşte în portbagaj se rănea întotdeauna, din cauza îngustimii spațiului şi a obstacolelor metalice neprevăzute.

Pîlnie + furtun de „tras“ benzina din canistre sau de împrumutat de la prieteni. Toată dificultatea de a obține benzină. Încă mai ţin minte cum un vecin „a făcut rost“ (expresia universal răspîndită în comunism) de o cantitate deloc neglijabilă de kerosen pentru avioane, pe care a încercat să-l „domolească“ cu motorină – amestecul rezultat era să-l arunce, la propriu, în aer. Experimentul a avut loc în curtea blocului – această Agora uitată a vieţii cotidiene din comunism –, spre încîntarea noastră, a copiilor care am asistat la el.

Să ne extragem din portbagaj, să intrăm iarăși în mașină, deschizînd cu atenție ușa dotată cu „antifurturi“ primitive, lucrate la strung și aplicate direct pe butucul cheilor. Mirosul de Dacie nouă, inconfundabil și inimitabil. Da, știu, veți spune că toate mașinile noi au un miros aparte. Numai că acesta e mirosul copilăriei mele, care nu se va mai întoarce niciodată, aşa cum nu se mai întoarce Dacia 1300 de la Remat, dintre fălcile malaxorului de metale. Schimbătorul de viteze „personalizat“ cu diverse pere din plastic sau metal. Îmi aduc aminte perfect, tata avea unul albastru, cu un castel medieval, îngropat într-un strat de plastic translucid. Bordul lucios, strălucitor, efectul spray-ului cu silicon adus cu mari, uriașe eforturi de o rudă care lucra la fabrica de excavatoare din Brăila. Bordul excavatoarelor „de export“ trebuia să strălucească, se înțelege. O parte din strălucirea cerută de cerinţele de export ajungea astfel și pe bordul Daciilor noastre.

Și ceasurile, ceasurile de bord! Numai numele de „turometru“ mă înfiora, deoarece îmi imaginam un complicat mecanism aeronautic ascuns sub capota mașinii noastre, imposibil de stăpînit fără acest instrument venit din viitor, dar încastrat în placaj traforat cu atenție pentru a se potrivi sub bordul mașinii. 800 de turaţii/minut. Vă daţi seama?

În fine, urma aparatul de radio („radioreceptorul“, după cum i se se spunea atunci). Cred că al nostru era fabricat undeva la Iași (Tehnoton Iași – mă întreb ce mol falnic se înalță acum acolo, pe ruinele tranzistoarelor moldovenești), avea doar trei game (UL, UM, VS) și un singur difuzor. Recepția era mereu bruiată de paraziții de la motor. Dar ne bucuram enorm de el, parcă nu ne mai simțeam singuri, cu muzica Margaretei Pîslaru „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi / Uite, ochii mei ți-i dauuu / Ieri spre seară-n vîntul galben / Arborii-n genunchi plîngeauuu“. Ah, Margareta, ah, pomii verzi și vîntul galben, pe care depăşeam cu cei 80 km/h ai Daciei noastre roșii…

Și încă nu s-a terminat lanțul amintirilor – cele legate de automobil, nu celebrul film din epocă. „Portbagajul suspendat“ – toată lumea-i spunea „portbagaj deasupra“ – realizat din fier-beton, care reducea (distrugea) aerodinamicitatea mașinii, și așa deficitară. Ștergătoarele (cromate) ce se scoteau atît de ușor din locașele lor. Claxonul sprințar de pe marginea volanului – mă bucur că noua Dacie Logan and comp. a păstrat această găselniță ideală. Poţi cînta la claxon atunci cînd acesta se află plasat în mijlocul volanului? Nu poţi! Antifurtul de la roată, antifurtul de la alimentarea cu benzină – un filtru de ulei întors invers. Farurile zise „de ceață“, de culoare galben-verzuie, cu ajutorul lor erau „tunate“ instalațiile de iluminat, enervant de banale, cumplit de comune. „Antifonarea“ mașinii – a se citi aplicarea unui strat de grund protector pe aripi și pe partea inferioară a caroseriei. Toată familia participa la această operațiune laborioasă, iar unii șoferi mai meticuloși clasau șuruburile rezultate din dezmembrare în plicuri separate numerotate, etichetate. Legendele urbane ale vremii spuneau că întotdeauna, la reasamblare, rămîneau șuruburi și piulițe suplimentare, cu care aceștia nu prea mai știau ce să facă, îngrijorați fiind de acest rezultat.

La fel ca și mine acum, la final. Ce să fac cu șuruburile „memoriei“ copilăriei autoturismului, de care nu prea mai este interesată multă lume? Cel mai bun automobil este cel care rulează doar în trecut. Mi-e dor, sincer, de automobilul fără fard de altădată. Și mă bucur că DACIA nu a murit. Nu, nu este publicitate mascată.

Mirel Bănică este cercetător științific în domeniul antropologiei religioase și gazetar în timpul liber.

Mai multe